Archive for the Uncategorized Category

O perspectivă semiotică asupra editorialului de presă scrisă „Normalitatea”, de Cezar-Paul Bădescu

Posted in Uncategorized on 12/04/2010 by viapressnet

În cele ce urmează, ne-am propus o analiză a editorialului intitulat „Normalitatea” semnat de Cezar Paul-Bădescu şi publicat pe 4 februarie 2010 în Dilema veche, publicaţie săptămânală de orientare culturală. Pentru început ne oprim asupra titlului de rubrică „Mass comedia”, un semem format din semele „mass” şi „comedia”. Titlul în cauză este o combinaţie a „mass media”- mijloace de informare în masă şi substantivului comedia, folosit aici în sens peiorativ, cu sensul figurat de „comicărie”. Rezultă, astfel, un cuvânt compus, un cuvânt valiză, cu două noi seme, două unităţi lingvistice care conferă sememului analizat o încărcătură semantică inedită.  Cezar Paul-Bădescu publică la sub-rubrica cu titlul „cultura pe sticlă”, demersul  de decodare a semelor componente ale sememului trimiţându-ne la mass media vizuale, adică la televiziune şi la maniera în care subiectul cultural este tratat în cadrul emisiunilor speciale ale posturilor tv. Titlul de sub-rubrică „cultura pe sticlă” este compus din două seme lingvistice, respectiv „cultură” şi „sticlă”, primul dintre substantive păstrându-şi, aici, sensul denotativ. În cazul „sticlei” intrăm pe tărâmul conotaţiei, substantivul putând fi interpretat ca indice al întregului mecanismului de redare a imaginii video, dar şi ca icon care reproduce aproape fidel elemente ale realităţii, inclusiv  ale fenomenului cultural. Autorul a ales această sintagmă subiectivă tocmai pentru a reliefa nuanţa ironică sub care se vor reliefa textele jurnalistice, ironia fiind una dintre caracteristicile pregnante ale materialelor de presă găzduite de Dilema veche. Nu în cele din urmă, trebuie remarcat că titlul de sub-rubrică este şi urmare a unei înţelegeri tacite, a conivenţei dintre autor şi cititor, locutor şi destinatar, cititorii Dilemei vechi şi implicit ai lui Cezar-Paul Bădescu provenind din categoria publicului avizat, cu grad de cultură ridicat.

        

    Titlul editorialului „Normalitatea” este special ales de autor pentru stârni curiozitatea cititorului „fidelizat”, care, încă din start, se întreabă asupra cărui aspect controversat al media vizuale se va opri se va opri, de această dată, Cezar-Paul Bădescu.  Acesta nu foloseşte titlul „normalitate” pur şi simplu, unul care fi de domeniul banalului, ci forma articulată hotărât a cuvântului, inducând astfel că, în lumea plină de bizarerii a presei, tratată va fi doar o formă inedită, excentrică a normalităţii.

 

„După cum ştim, televiziunea nu e interesată de normalitatea acestei lumi, ci de tot ce iese în evidenţă într-un fel sau altul, de ce e ciudat, straniu, senzaţional, catastrofal” este fraza de deschidere a celui dintâi paragraf care propune şi o primă decodare a raportului, a legăturii dintre titlului editorialului şi conţinutul acestuia. Paragraful debutează cu sintagma „după cum ştim”. Vorbind la persoana întâi plural jurnalistul empatizează cu cititorii şi da acestora senzaţia că între ei, pe de o parte şi autor, de cealaltă parte, există o lungă şi solidă relaţie. De asemenea, „după cum ştim” are rolul unei anafore rezomtive, dar şi al unui procedeu des întâlnit în didactică, de reamintire şi revedere rapidă, în minte, a tot ceea ce interlocutorul cunoaşte, până la momentul respectiv, despre subiectul tratat. Astfel, „televiziunea nu e interesată de normalitatea acestei lumi”,  lucru cu care spectatorii sunt familiarizaţi, „ci de tot ce iese în evidenţă într-un fel sau altul, de ce e ciudat, straniu, senzaţional, catastrofal”. Prin folosirea de la bun început a particulei negative „nu”, autorul ne canalizează deja înspre ceea ce va avea să spună despre rolul nefast al anumitor emisiuni televizate asupra publicului telespectator. Acestea nu reflectă normalul, cotidianul obişnuit al celor mai mulţi dintre oameni, ci prezintă faptele care, „într-un fel sau altul”, respectiv sub orice formă, depăşesc aria întâmplărilor comune. Este vorba despre cele „ciudate, stranii, senzaţionale, catastrofale” –  adjective dintr-o sferă semantică asemănătoare – lipsa conjuncţiei „şi” din această înşiruire de calificative lăsând de înţeles că lista ar putea continua. Conectorul „ci” realizează aici atât coeziunea textuală, dar mai ales întăreşte contrastul dintre normalitate şi ceea ce televiziunile servesc pe tavă, ca bun de consum, celor postaţi cu nădejde în faţa micilor ecrane.

Sigur, „presa în general funcţionează în acest fel”, recunoaşte Cezar-Paul Bădescu, încercând parcă să găsească o scuză, însă televiziunea este, totuşi, vârful de lance. Uzitând de metafora „vârf de lance”, autorul îl face pe cititor să se simtă pătruns de la lama lucitoare, ascuţită şi rece de oţel a acestei arme periculoase şi persuasive care este televiziunea. Sentimentul îl pune pe destinatar în gardă şi deja acesta meditează asupra unei atitudini defensive mai precaute faţă de expansiunea agresivă a fenomenului tv. „Ştirea bună nu e ştire”, relevă un principiu de înaltă recunoaştere al jurnalisticii, însă modul în care „ne tot spun, cu cinism” şi insistenţă unii acest lucru, nu este chiar în regulă. Şi de ce oare? Tocmai pentru că ei sunt aceia care „fac jocurile în presă” şi care nu se dau înlături de la nimic pentru a face audienţă. Constatăm, astfel, că atitudinea autorului este una subiectivă, caracteristică, de altfel, editorialului de presă, şi, în acelaşi timp, una critică, dezaprobatoare la adresa cinismului respectivilor jucători de piaţa mass media.     

      

       „Aşa stând lucrurile, oamenii care apar şi sunt promovaţi la televizor respectă aceleaşi criterii”. Observăm că noul paragraf, prin sintagma „aşa stând lucrurile”, statuează starea de fapt expusă anterior, asigură o punte de legătură cu ceea ce va urma în discursul autorului şi introduce o nouă ideea. Aceea a oamenilor care apar la televizor, şi care, pentru a face audienţă sunt intens promovaţi, revenind tot mai des pe „sticlă”. Ei trebuie neapărat se încadreze în criteriile de natura celor menţionate mai sus, adică „să fie altfel decât ceilalţi, să aibă ceva în plus sau în minus, să epateze prin ceva”. Autorul enumără aici o serie de condiţii pe care candidaţii la acest club select sunt obligaţi să le îndeplinească, însă modul în care o face duce cu gândul mai degrabă la non-calităţi, decât la însuşiri care ţin de normalitate. Bănuiala cititorilor se confirmă în rândurile următoare „şi aşa apare o întreagă galerie de ciudaţi guralivi, de fanfaroni, de personaje care sunt dispuse să-şi pună poalele în cap în văzul lumii, de idioţi  care fac paradă de idioţenia lor, de femei cu mai mult sau mai puţin ştaif şi tot aşa”. Neezitând să facă paradă de epitete, în enumerarea sa Cezar-Paul Bădescu dă viaţă unei întregi şlehte de personaje care seamănă, mai degrabă, cu cele din mahalale lui Hugo sau Dickens, decât cu invitaţii onorabili pe care ar trebui să îi aibă televiziunile care se pretind serioase. Demersul descriptiv al jurnalistului creează puternice imagini vizuale de grăsani transpirând, de vorbitori doar de dragul vorbei, de „papagali”, persoane fără bun simţ, proşti fuduli şi de femei lipsite de orice urmă pudoare.  De altfel, în opinia autorului, cu toţii ar putea fi reuşite exponate ale unei galerii de succes a grotescului, iar faptul că enumerarea începe cu sintagma „aşa apare” şi se încheie cu sintagma „tot aşa” lasă impresia unei inepuizabile resurse de asemenea indivizi îndoielnici. Aşa se şi face că ziaristul se vede obligat să constate cu amărăciune, dar şi cu atât mai hotărât, că „Nu, la televizor nu este loc pentru oameni serioşi care se ţin de treabă”. Particula negativă „nu” din  debutul primului paragraf revine, propunând-şi acum să bată în cuie stigmatul de nefast al televiziunii. Constatarea are, oarecum, şi o doza a ei de optimism, lăsând să se strecoare speranţa că în ţara acesta mai există, totuşi, şi oameni care au preocupări serioase.  „Ce spectacol ar putea oferi ei? –  se întreabă cei care ţin în mâini frâiele programelor televizate”. Întrebarea este evident una retorică, autorul editorialului folosind modalizatorul  „mult” mai interesanţi pentru a evidenţia că, din păcate, de larg interes în rândul publicului se bucură „piticii porno, femeia cu barbă sau omul cu cap de porc”, iar televiziunile nu au de ales şi trebuie să îi promoveze. Pe finalul paragrafului autorul recurge la un limbaj puternic ironic, chiar sarcastic,  evidenţiind că „ …dacă aceste specimene se şi mai încaieră – totul nu poate fi decât perfect!”. În acest mod televiziunile chiar că îşi ating scopul, „spectacolul fiind asigurat”. Un spectacol al specimenelor cu vagi atribute umane, un prosper „bâlci al ciudaţilor”, categorie în care Cezar-Paul Bădescu lasă la latitudinea cititorilor să-i includă sau nu şi pe organizatorii emisiunilor televizate în cauză.                            

 

După această tiradă progresiv crescândă în intensitate şi tensiune, autorul consideră că este momentul unui „relache” psihologic, deziderat materializat în cel de al treilea paragraf prin temporizatorul „din fericire”. „Din fericire, pe lângă această faună scoasă la mezat se mai strecoară şi oameni valoroşi”, răsuflă uşurat autorul, iar odată cu  acesta şi cititorii. Însă ruperea de paragraful precedent nu este totală, „fauna scoasă la mezat” fiind din aceeaşi categorie cu ciudatele specimenele ale grotescului bâlci întâlnite şi mai sus. La fel, relaxarea destinatarului nu poate fi decât parţială şi provizorie, întrucât la televiziuni oamenii valoroşi nu acced deloc uşor. În plus, grupul verbal „se mai strecoară” arătă că acest lucru se petrece şi  destul de rar. Bădescu reuşeşte să îndepărteze rapid dezamăgirea de moment a cititorilor, aceşti ultimi „favorizaţi” ai televiziunilor fiind „foarte buni, adevăraţi campioni în domeniul lor – deci tot vedete, dar de data aceasta  vedete care au şi substanţă”. Spre deosebire de ne-numitele,  de către autor, vedete de mai sus, „există însă profesionişti talentaţi, care-şi fac treaba temeinic, dar nu sunt aşa de cunoscuţi”.  Observăm aici că ziaristul reia substantivul „treabă”, ca o  condiţie obligatorie pentru trăinicia lucrului serios şi bine făcut. Aceasta în ciuda faptului că unii dintre cei remarcaţi sunt doar la început de drum. Pe de altă parte, „alţii activează în domenii care nu au sclipiciul necesar pentru a crea vedete” şi ai scoate evidenţă la fel cum face mass media. Cititorii fideli ai Dilemei vechi vor constata cu încântare că tema vedetelor, a solidităţii şi efemerităţii statutului acestora este una dintre preferatele lui Cezar-Paul Bădescu, tratată fiind şi în editorialul „O altă faţă a star sistemului PRO”. În acesta din urmă jurnalistul remarca faptul că doar realizatorul de emisiuni culturale Cristian Tabără,  posesor al unor „calităţi umane” evidente, reuşea să nu cadă victimă vedetismul  de „sclipici de paiete” promovat şi susţinut de PRO TV.  Cunoscând ethosul discursiv al lui Bădescu, cititorii  îşi vor reaminti cu siguranţă că televiziunea din Pache Protopopescu   este, în opinia editorialistului, doar o „fabrica de vedete”, iar  imperiul mediatic al Sîrbu reprezentând, în fapt, „creatorul nonvalorii poleite”. 

În discursul de faţă, în continuare, subiectivismul autorului, care străbate ca un fir roşu editorialul, izbucneşte şi mai pregnant atunci când acesta relevă că a avut  plăcuta surpriză să descopere o emisiune care îi prezintă chiar pe „aceşti oameni-talentaţi, dar mai puţin cunoscuţi”. Subiectivismul exploatează funcţia subiectivă a limbajului, plăcerea şi revelaţia pe care le are autorul în momentul găsirii emisiunii în cauză venind în contrast cu greaţa provocată de guralivii, fanfaronii şi idioţii pe care i-a incriminat cu duritate anterior. Dacă paragraful studiat începe cu „din fericire”, acesta se încheie cu „din păcate”, demers de natură  să asigure simetrie şi echilibru, dar şi să mai tempereze din entuziasm demersului discursiv. Aşa cum spuneam, „din păcate emisiune este ascunsă în maldărul de programe de umplutură de la TVR Internaţional”. Autorul face şi o identificare şi departajarea în interiorul marii mase a televiziunilor pe care le critică, TVR Internaţional fiind mai întâi apreciată şi pe de altă parte şi dezavuată. Aceasta deoarece, chiar dacă emisiunea „Descoperă românii” este ca bănuţul de aur în noroi, aceasta mai este şi precum acul în carul cu fân, având ea însăşi nevoie de serioase căutări pentru a fi descoperită.

 

    Totuşi, „dincolo de acest neajuns, emisiunea oferă un spaţiu de două minute şi ceva în care nişte indivizi pasionaţi de munca pe care o fac, vorbesc despre aceasta”. În ciuda ironiei „de două minute şi ceva”,  pe final, graţie imperativului regulilor de întocmire unui material jurnalistic echidistant, dar şi mulţumită unei sincere recunoaşteri a meritului TVR Internaţional, Cezar-Paul Bădescu devine conciliant. Cu atât mai mult cu cât acest post de televiziune oferă spaţiu şi unor tineri talentaţi care la prima vedere nu spun nimic, dar care se pot face cunoscuţi vorbind ei însăşi despre munca lor. Cititorii  nu au „auzit nimic, cu siguranţă, despre Mihai Popa, despre Cristian Răduţă sau despre Mihail Săndulescu” care, spre deosebire de „ciudaţii” menţionaţi la începutul editorialului, se încadrează în firescul normalităţii de zi cu zi, vorbind despre plante fosile, sculpturi sau implantul dentar. „În fine” ca o concluzie şi o încoronare a  editorialul său, Cezar Paul Bădescu, dând iarăşi dovadă de subiectivism, nu ezită să spună că este o adevărată bucurie să-i audă pe aceştia vorbind, să îi revadă pe cei care îi ştia deja, cum ar fi scriitorul Cosmin Manolache, muzicianul Cristi Ştefănescu, alias „Electric Brother”, artistul plastic Bogdan Pelmuş şi cântăreaţa de jazz Marta Hristea, dar mai sles să descopere calităţi interesante la oameni despre care doar a auzit.

Şi nu în cele din urmă, autorul ne îndeamnă: „Hai să-i ascultăm pe câţiva” sau mai bine zis să-i citim. Jurnalistul face aceasta într-un limbaj familiar, la persoana a întâia plural, jurnalistul incluzându-se şi el în categoria ascultătorilor. Iată ce spun preferaţii lui Bădescu:

Sculptorul Cristian Răduţă: „Cred în puterea obiectului de a transmite foarte mult, ca un Codex. Sculptura pentru mine e un mod de-a fi şi o sută de ani dacă ar fi să lucrez la un obiect aş lucra fără să obosesc. Sculptura e o bucată din mine şi în acelaşi timp e o bucată şi din lumea asta în care trăim”.
Stomatologul Mihai Săndulescu: „Pentru mine, stomatologia e o pasiune pentru că ea e o artă. Un caz, cu cît este mai dificil, e mai interesant şi-ţi oferă satisfacţii atunci cînd l-ai rezolvat corect şi obţii un rezultat frumos”.  
Scriitorul Cosmin Manolache: „Îmi place să scriu, iar dorinţa aceasta de a scrie m-a şi făcut să iau decizia de a renunţa la o carieră militară. Am fost doi ani ofiţer de grăniceri. Să scriu înseamnă să fiu legat permanent de ceea ce se întâmplă în jurul meu şi să repovestesc lumea pe care o traversez. Îmi place să ascult oamenii şi am senzaţia că ascultînd lumea e un mod foarte frumos de a trăi.
Cosmin Manolache a pus punctul pe i: „Oamenii aceştia trăiesc, pur şi simplu, frumos. Dacă emisiunea n-ar fi exilată la TVR Internaţional şi ar putea fi văzută şi în ţară, toţi aceşti oameni normali ar fi nişte bune exemple de urmat şi pentru alţi conaţionali ai noştri”.

Procedeul folosit pe finalul materialului său de editorialistul Cezar Paul Bădescu este cunoscut sub denumirea de polifonie, în articol auzindu-se, în acelaşi timp, vocea autorului articolului, dar şi a celor patru tineri de excepţie.  La fel, putem vorbi despre discursul direct adică, despre discursul care vorbeşte despre el însuşi. Acesta procedeu redă impresia de autenticitate; reliefează adeziunea autorului la cele spuse despre persoanele citate, dar, în plus, vine şi cu partea de obiectivitate a cărei lipse am remarcat-o până la acest punct al editorialului. Important  de menţionat este faptul că procedeul citării, folosit de aici de ziarist, are darul de a ancora momentul la care a fost difuzată emisiunea în situaţia de enunţare, respectiv cea a producerii  materialului de presă în cauză. La fel, se realizează o distincţie clară între cele două situaţii de enunţare, cea a discursului care citează şi cea a discursului citat.           

 

Bibliografie

1.prof. dr. Frumuşani, Daniela, titular de curs. Introducere în semiotică, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării.

2. Trăuşan-Matu, Ştefan. Semiotica,

3. Sebeok, Thomas A. Semnele: O introducere în semiotică. trad.: Sorin Mărculescu. – Bucureşti: Humanitas, 2002

Anunțuri

Analiza elementelor de didacticitate în discursurile mediatice de tip editorial şi talk show

Posted in Uncategorized on 12/04/2010 by viapressnet

Notă introductivă şi consideraţii teoretice

În selectarea celor două materiale jurnalistice asupra cărora ne-am oprit cu analiza am ţinut cont de ceea ce studiile de specialitate numesc moment discursiv, noţiune care se referă la un fapt din lumea cotidiană care se constituie într-o producţie mediatică consistentă şi cu influenţă asupra mentalului colectiv. Am ales editorialul „Gazetarul Caragiale despre scena politică de azi”, apărut în Jurnalul Naţional sub semnătura cunoscutului publicist Ion Cristoiu(Anexa nr. 1) şi despre una dintre temele abordate în talk show-ul economic „Bizz Bazar”, realizat de Moise Guran, pe postul televiziune Atena 3, temă intitulată „Prima casă în turul 2”. În primul caz, alegerea noastră este justificată de tumultul şi vâltoarea vieţii politice actuale româneşti, fenomen care, vrând-nevrând, acaparează, antrenează şi influenţează atitudinea şi comportamentul publicului larg, Pe de altă parte, evenimentele de pe scena politică autohtonă, prin rapiditatea cu care se succed fac, tot mai pregnant în ultima perioadă, agenda televiziunilor de ştiri, implicit pe cea a publicului devorator de noutăţi, care, astfel, este atras şi pironit în faţa micilor ecrane.  În cel de al doilea caz,  este vorba despre Programul guvernamental „Prima casă” care a făcut mare vâlvă în campania electorală,  a fost şi face obiectul aprecierilor şi criticelor, iar acum suferă modificări. Demersul guvernamental suscită interes atât din punctul de vedere al persoanelor care vor să-şi achiziţioneze o locuinţă, finanţatorilor, proiectanţilor, dezvoltatorilor imobiliari, firmelor de construcţii, industriilor de pe orizontală, cât şi a forţei de muncă neocupate. Prin însăşi prevederile cu bătaie lungă ale programului, acesta are natura de genera variate şi multiple producţii mediatice. Mai apoi, am considerat importantă modalitatea de punere în scenă a evenimentului din perspectiva celor două genuri jurnalistice diferite, cât şi a enunţătorului mediatic, Ion Cristoiu şi Moise Guran bucurându-se de largă recunoaştere profesională în rândul colegilor de breaslă, dar şi la opinia publică mai mult sau mai puţin avizată.

„Gazetarul Caragiale despre scena politică de azi”                                             

Încă din titlul editorialul este anunţată manifestarea didactică a celuilalt, din lectura prealabilă a textului şi după cum se va vedea pe parcurs, Cristoiu fiind autorul unui inedit excurs cronologic, al unui arc peste timp, dar şi al unei paralele fascinate între trei perioade definitorii pentru viaţa politică românească. 

Procedeul are rolul „le faire comprendre”, editorialistul încercând o explicitare a lumii politice de azi prin prisma memorabilei opere a lui Caragiale. Întrucât avem de a face cu un editorial, enunţarea este una puternic subiectivizată, iar din capul locului remarcăm tonul ironic şi de persiflare a al autorului. Ceea ce urmează, şi în fapt mai tot articolul, este un raport de sinonimie între vremurile trecute şi cele prezente, conţinutul editorialului fiind o explicare, o definire in extenso, dar şi o comparare detaliată, pe capitole, a aspectelor societăţii de la momentele temporale radiografiate. Materialul se deschide cu contextul şi pretextul scrierii acestuia, acelea provocate de a face apel nejustificat, oricare ar fi prilejul, la momente memorabile ale teatrului şi prozei lui Caragiale. În primul paragraf Ion Cristoiu îi ironizează chiar pe cei care „vor să ironizeze stările de lucruri din România de azi”, însă, fapt curios, demersul său nu are ca ţintă pe politicieni, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci mai degrabă pe „oamenii de cultură care se precipită să remarce: E ca în Caragiale”. Orice taifas,  explică Cristoiu, este pentru aceştia din urmă o bună ocazie de a se lamenta şi invoca bâlciul caragialesc  din „O scrisoare pierdută” pentru ai înfiera pe demagogii epidemiei politicianiste ai anului de graţie 2009.  La fel gazeta din „O noapte furtunoasă”  dă naştere la discuţii demagogice şi cu subînţeles pe marginea jocurilor de interese pe care presa de azi le face.

      Stabilite fiind aceste circumstanţe, Ion Cristoiu purcede la un lung şi profund  demers argumentativ menit a demonstra cât de actual este „genialul” scriitor Ion Luca Caragiale.  Remarcabilă ca procedură cu valenţe de didacticitate este apariţia excepţională în textul editorialului a unor texte aparţinând aceluiaşi enunţiator, prin folosirea propriilor enunţuri, autorul fiind hotărât ilustreze cât mai fidel similaritatea perioadelor supuse comparării.  Astfel, Ion Cristoiu îşi auto-citează  pasaje întregi din eseul ”Ne îndreptăm spre Caragiale. Adică spre normal”, publicat în „Expres magazin” din 1991..  Prin procedeul folosit aici de ziarist se impune o distincţie clară între cele două situaţii de enunţare, cea a discursului care citează şi cea a discursului citat.  În primul dintre citate, Ion Cristoiu relevă trăsăturile democraţiei  originale de Dîmboviţa, „expresie a unor trăsături de esenţă a românilor”, care îi face americani sau pe nemţi impenetrabili la mesajul subtil al „scrisorii pierdute” sau al „nopţii furtunoase”. Pornind să găsească explicaţii acestui „eclectism”,  editorialistul dezvoltă o adevărată teorie a psihologiei nemţeşti, englezeşti şi ruseşti, avansând ipoteze comparative asupra modului în care indivizi împrăştiaţi în trei zări  ar putea interpreta scenele pitoreşti din cele două capodopere ale lui Ion Luca Caragiale. În acelaşi citat, Ion Cristoiu găseşte şi o explicaţie pentru asemănarea dintre viaţa politică  de pe vremea lui Caragiale şi  cea de după 1989, aceea că, atât la data scrierii celor două opere, cât şi imediat după evoluţia comunistă, democraţia din România se afla în stadii incipiente. Faptul că Bucureşti a rămas tot pe malurile Dîmboviţei îl face pe editorialist să emită o judecată cu valoare de axiomă. „Societatea românească a rămas în mare aceeaşi”. Cu toate că o axiomă nu are nevoie de demonstraţie, autorul ţine să aducă argumente în sprijinul afirmaţiei sale, accentuând că actualitatea din toate timpurile a capodoperei lui Caragiale are ca fundamentare şi susţinere  bogata publicistică de eveniment social-politic a acestuia din urmă la jurnalele Timpul, Moftul român, Gazeta Poporului, Ziua, Epoca şi Universul. Astfel, publicistica lui Ion Luca Caragiale  devine un nepreţuit material didactic pentru analistul politic al prezentului, dar şi un îndrumar pentru disecarea comparativă a societăţii româneşti contemporane. Convins fiind de utilitatea unui asemenea instrument de studiu, în continuare Ion Cristoiu  uzitează de procedura discursivă a observaţiei, analizând şi evidenţiind câteva dintre aspectele care au „transcendat” peste timp, până în „România politică a lui 2009”.          

        Demersul jurnalistic următor este structurat  tehnic şi didactic pe trei capitole intitulate „Industria politică”, „N-avem partide” şi „Eterna neşezare”, scopul sistematizării fiind explicarea pe îndelete şi materializarea intenţiei autorului de a face înţeleasă cât mai bine ideea sinonimiei dintre cele două epoci de care am pomenit încă de la începutul acestei analize. La acest nivel la analizei,  am sesizat şi momentul la care intervine „vocea celuilalt – autor al  enunţului citat”, procedeu cu incontestabile valenţe de didacticitate. Ion Cristoiu citează mai multe pasaje cu rol de nuanţare, explicare, exemplificare şi  ilustrare, în cele de mai jos urmând ale studia în mare parte pe toate.   „Pe lângă agricultură deci trebuie să-nflorească în România şi o vastă industrie, industria politică, şi, ca orice industrie bine şi inteligent dezvoltată, trebuie să prospereze” este primul dintre aceste citate conţinute în celebrul „1907. Din primăvară până-n toamnă”,  Cristoiu observând că de la Revoluţie încoace, timp de două decenii, România nu a fost decât o uriaşă fabrică de material politic, un uriaş şi asurzitor mecanism de parvenire, clientelism, favoritsim şi ocultism financiar.    „Ce-i face pe mulţi să nu se ocupe de profesia lor sau de o afacere, preferând să piardă timp şi energie pentru a se ocupa cu politica?, foloseşte procedura auto-interogării Cristoiu pentru a surescita curiozitatea, atenţia cititorilor şi ca mai apoi tot ele să-şi dea răspunsul sieşi, dar şi celor cărora deja le-a trezit interesul.   „Faptul că a face politică a devenit, în anii postdecembrişti, o chestiune rentabilă financiar”, vine imediat şi explicaţia.

De asemenea, autorul decodifică pentru cititor faptul că „A fi parlamentar înseamnă a avea posibilitatea de a introduce într-o lege un amendament cerut, contracost, de clientela politică. Ion Cristoiu face şi o  dezvăluire, cititorii fiind informaţi că ”pe banii de la buget au funcţionat, în România, ani întregi, peste 300 de agenţii guvernamentale şi că, mai grav, „multe dintre acestea n-au avut un alt rost decât căpătuirea cu posturi grase a celor din armatele flămânde ale partidelor”. Remarcăm până la acest moment, dar şi de aici încolo,  schematizarea argumentativă specifică retoricii didactice formale, locutorul făcând evaluări potrivit percepţiei pe care o are la adresa stării clasei politice româneşti. Totodată, Cristoiu „construieşte” şi din perspectiva didacticităţii funcţionale, intenţia scriiturii sale fiind, în opinia noastră, aducerea la cunoştinţă a unor informaţii, exprimarea părerii personale, şi formarea de opinii sau convingeri în sânul destinatarilor. Multitudinea de agenţii –  constată în continuare editorialistul –  se dovedeşte a fi sinecure pentru activiştii politici plătiţi cu salarii grase, similaritatea rezultată din compararea cu textul citat al lui Caragiale fiind mai mult decât evidentă: „Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămânzind în opoziţie (…). Citind din „1907. Din primăvară până-n toamnă” şi dacă cineva nu ne-ar fi avertizat că decupajul este din I.L. Caragiale, în afară de câteva particularităţi lingvistice specifice, cu siguranţă nu am fi sesizat  vreo deferenţă faţă de ceea ce se întâmplă astăzi la vârful societăţii.  „A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală – de la prefecţi şi secretari generali de ministere până la cel din urmă agent de poliţie şi până la moaşa de mahala – se înlocuieşte… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa mereu şi pe rând, din trei în trei ani, ba şi mai des uneori. De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde”.

        Următorul capitol se intitulează „N-avem partide”. Ion Cristoiu reia citarea din „1907. Din primăvară până-n toamnă”, repetiţia fiind prin excelenţă procedură discursivă didactică. Şi, dacă anterior catalogam demersul lui  autorului ca fiind o enunţare subiectivizată, după noi editorialul are şi o evidentă încărcătură de elemente de obiectivitate.  În susţinerea acestei afirmaţii ne bazăm pe faptul că „citarea” unui alt enunţiator este atribut al discursului direct. Conform specialiştilor, pe lângă reliefarea adeziunii autorului la cele citate, procedura creează şi impresia de autenticitate.

„Partidele politice în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noi de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România. Cele două aşa-numite partide istorice, care alternează la putere nu sunt în realitate decât două mari facţiuni, având fiecare nu partizani, ci clientelă”, subliniază  I.L. Caragiale, iar noi constatăm din nou sinonimia cu ceea ce se petrece în prezent pe scena politică naţională actuală, cu excepţia că numărul partidelor care se bat pe „ciolan” este mai mare şi că acestea nu mai au o doctrină bine definită. Lucru evidenţiat de Ion Cristoiu prin enumerare(procedură discursivă didactică) în trei fraze numerotate, aşezate una sub alta, demers ţinând şi de tehnoredactare şi tipografie care îşi propune să „întipărească” mai bine în minţile cititorilor cele constate, relevate şi mai departe redate. În cele din urmă, al treilea capitol, „Eterna neaşezare”, titlu scris, la fel ca şi cele două precedente,  cu majuscule şi îngroşat, este concentrat, de această dată, pe un citat din „Stat şi literatură” din „Epoca” nr. 25 octombrie din 1896.   „O aşa societate, în urma prefacerilor politice din Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strânsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gândire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele «societate aşezată». Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămână şi să folosească şi altora decât acelor ce le-au ridicat”.

        În loc de încheiere, Ion Cristoiu concluzionează sec, dar fără echivoc, printr-o comparaţie între anii de dinainte de 1900, perioadă în care Ion Luca Caragiale scria rândurile citate mai sus, pe de o parte, şi anii de după Revoluţia din 1989, pe de altă parte.  În opinia renumitul jurnalist, deosebirea între cel două „comparabile” constă în doar obiectul tranziţiei. La sfârşit de secol XIX se trecea de la işlic la pantalon, de la bărbi boiereşti la cravate europeneşti, în timp ce după aproape un secol  scurs, tranziţia a însemnat abandonarea statului de „tovarăş” în favoarea celui de „domn” şi trecerea de la maşina cu girofar a fostului preşedinte Ceauşescu la o clasă subţire de super-îmbogăţiţi, în contrast cu una foarte largă de săraci şi nevoiaşi.        

 

 

„Prima casă în turul 2” 

       Potrivit lui Patrick Charadeau şi Rodolphe Ghiglione, talk show-ul nu este altceva decât o confruntare măiastră de idei organizată şi coordonată de un moderator.

Talk show-ul este în aşa fel concepută încât să reliefeze conflictul în cadrul temei propuse, lucru obţinut prin lupta de idei, judecăţi de valoare, opinii ş.a. La succesul unei emisiuni de tip talk show concurează  multiple elemente, începând de la generic, organizarea studioului, structura emisiunii, „calitatea” participanţilor, temele abordate şi până la personalitatea moderatorului. În cele  ce urmează ne-am propus să identificăm şi să analizăm valenţele didactice ale discursului mediatic de tip dezbatere televizată în emisiunea „Bizz Bazar”, realizată de Moise Guran pe postul de televiziune Antena 3. Am ales emisiunea jurnalistului Moise Guran, pentru că, în general, aceasta este reprezentativă din punct de vedere al prezenţei elementelor de didacticitate, distingându-se prin aceea că moderatorul abordează teme de actualitate şi de real interes pentru anumite categorii de public. Un criteriu important în selectarea acestei emisiuni îl constituie diversitatea temelor discutate, de la cele sociale, economice, politice, mergând până la cele de divertisment. Participanţii sunt aleşi după criteriul competenţei pe care aceştia o au în calitate de oameni politici, sindicalişti, parlamentari, demnitari, şefi de instituţii, jurnalişti, analişti, specialişti în diverse domenii etc.  

      Analiza noastră se concentrează pe un extras scris din una din temele abordate în ediţia din data de 20 februarie 2010, temă intitulată „Prima casă în turul 2”(atât textul, cât şi înregistrarea sunt anexate acestei lucrări). 

De la  început, vom preciza că în acest gen jurnalistic rolul profesorului revine în principal enunţiatorului mediatic care „transmite cunoştinţe, exprimă aprecieri şi activează ca animator prin procedee de punere în scenă a cunoştinţelor”, mijloacele la care recurge moderatorul fiind teatralizarea, suspansul, simularea ignoranţei, demonstraţia etc. Aşa cum se va vedea însă mai jos, vom avea parte obligatoriu şi de eterogenitate enunţiativă prin enunţările făcute de alţii, precum şi prin folosirea imaginilor video sugestive care însoţesc discuţiile.

        Dezbaterea se deschide cu  editorialul moderatorului care pune destinatarii în temă, informându-i pe aceştia(transmitere de informaţie), că Guvernul este hotărât să reia Programul „Prima casă”. Moise Guran îşi exprimă o serie de suspiciuni legate de justeţea demersului, respectarea legislaţiei europene în domeniu, posibila discriminare între anumite categorii de potenţiali beneficiari, efectul  programului pe piaţa imobiliară şi cea a muncii de modul, inclusiv de felul în care se va constitui garanţia bancară.

Nedumeririle lui Guran sunt tot atâtea necunoscute propuse pentru explicitare pe parcursul dezbaterii, iar graţie „captatio benevolentiae”, telespectatorii interesaţi vor fi obligaţi să rămână în faţa micilor ecrane.

Vrând să se facă înţeles, Moise Guran uzitează de un limbaj familiar, graţie şi preceptelor teoretice care spun că în cazul textelor ştiinţifice, tehnice, este obligatoriu discursul de „vulgarizare” care face posibil ca informaţiile comunicate să fie accesibile publicului larg. Însă, în cazul nostru,  moderatorul face exces în folosirea acestor procedee, Guran riscând – aşa cum vom contata şi mai încolo – să fie incoerent în transmiterea mesajului.  

        Discursul mediatic de tip talk show continuă cu vocea din off,  însoţită cu imagini filmate de pe şantierele de construcţii, procedeu de punere în scenă, de dramatizare, specific emisiunilor  televizate de acest fel. Astfel, „celălalt face o radiografie a situaţiei actuale, o comparaţie cu prevederile de anul trecut ale programului, explicând care sunt modificările aduse actului normativ, dar şi în legătură cu scopul, beneficiile şi consecinţele acestor schimbări. Ca punct de ancorare a didacticităţii şi ca intenţie de dezvoltare a informaţiei, demersul moderatorului este susţinut de vocea autorizată a celuilalt. Drept pentru care, este operat un recurs la memoria amatorilor, reamintindu-se interesaţilor că anul trecut iniţiativa cabinetului Boc nu avut un impact semnificativ pe piaţa imobiliară.   Acest lucru este realizat prin derularea înregistrării video a declaraţiei pe această temă a premierului Emil Boc. Şeful Guvernului aduce precizări suplimentare faţă de cel reliefate de Guran, acestea având rolul de a mai clarifica unele dintre necunoscutele programului, primul ministru anunţând că plafonul garanţiei guvernamentale pentru  cei care vor lua credite în vederea construirii unei locuinţe noi, va creşte de la 60.000  de euro la 75.000 de euro. În virtutea funcţie fatice a limbajul, de menţinere  a contactului cu destinatarii, Emil Boc anunţă că decizia definitivă privitoare la cuantumul garanţiei va fi luată în cursul săptămânii viitoare.                            

      Voind intenţionat să creeze suspans, vocea de pe fundal relevă că din cauza „ţepelor” de pe piaţa de profil, „s-ar putea să nu mai existe clienţi”. În acest moment, se face apel la un al doilea intervenient, unul cu competenţe în domeniu, care va ilustra competent ceea ce se întâmplă pe piaţa specializată. Este vorba despre analistul imobiliar Radu Zilişteanu, care pune în vedere că lumea nu mai doreşte să cumpere imobile în faza „off plan”, adică în stadiul de proiect, traduce acesta pentru interlocutori.

Prin precizările aduse, analistul îi pune în gardă eventualii amatori de construire de la temelie a unor noi locuinţe, învăţându-i pe potenţialii pretendenţi că nu ar fi rău să manifeste precauţie în privinţa alegerii lor, mai ales că există o nesiguranţă în legătură cu ceea ce s-ar putea întâmpla cu dezvoltatorii din sectorul imobiliarelor.   

      După intervenţia avizatului, vocea de generic îşi reia excursul, însoţită fiind de acelaşi sugestive imagini filmate. Tensiunea expozeului creşte, întrucât pe lângă reticenţa clienţilor vizavi  de construirea  de noi apartamente, se mai iveşte şi „ o a doua frână în calea intenţiei Guvernului de a stimula construcţiile”. Este vorba despre existenţa unui număr însemnat de locuinţe noi finalizate, dar care nu mai au căutare. „Oricine este cuminte la cap, nu se apucă se apucă să construiască noi blocuri, atât timp cât are încă apartamente de vânzare”, subliniază cu pretenţie de a spune un adevăr incontestabil aceeaşi voce din fundal, lăsând totuşi loc şi opiniei a încă unei persoane avizate. Nimrod Zvik, director de vânzări şi markenting, în calitate de specialist pe această latură a vastului domeniu imobiliar, vine cu un plus de cunoştinţe pe care le va oferi  telespectatorilor, fie ei potenţiali interesaţi de o casă, constructori sau chiar reprezentanţi guvernamentali. Directorul de vânzări crede că noua variantă a Programului „Prima casă” nu va ajuta pe dezvoltatori să vândă mai mult şi nici să construiască în plus. Nimrod Zvik nuanţează că „că este frumos ceea ce face Guvernul, însă dacă vrea să facă ceva mai mult, atunci trebuie să ofere mai multe”.

       În acest punct, expozeul voce-film revine pentru  încheia cu repetarea a  aceea ce în deschiderea emisiunii reliefa primul ministru Emil Boc. Este vorba despre precizările privind finalizarea legii şi stabilirea  definitivă a plafonului garanţiei pentru care băncile vor da credite. Din punct de vedere didactic, procedeul  repetiţiei  urmăreşte o mai solidă fixarea a cunoştinţelor  transmise de locutor.

        Emisiunea continuă în platoul rezervat dezbaterii, înainte de iniţierea acesteia moderatorul Moise Guran comentând cele prezentate mai sus. „Da foarte interesant, zic eu. În momentul de faţă nu reuşesc să-mi imaginez cum va arăta piaţa imobiliară în momentul în care acest program va reintra în vigoare”.  Remarcăm aici, din nou, pe lângă limbajul familiar, şi faptul că însuşi moderatorul are unele nelămuriri faţă de viitorul acestui program. Demersul îi face pe telespectatori să-şi pună aceleaşi întrebări ca jurnalistul, moment prielnic pentru a fi introdus în scenă invitatul serii, Ionuţ Negoiţă.

Dacă până acum am auzit părerile unui analist imobiliar şi a unui director de vânzări, în continuare atât subiectul tratat, dar şi cele vehiculate de-a lungul  emisiunii, vor fi disecate cu ajutorul dezvoltatorului imobiliar, Ionuţ Negoiţă.

În acest mod, realizat este şi unul dintre principiile  de bază ale jurnalisticii, acela al informării destinatarilor din cel puţin trei surse credibile. Vom avea parte, în cele ce vor urma, de un dialog incitant între cei doi actanţi ai dezbaterii, scopul schimbului verbal fiind asigurarea reuşite comunicării, implicit cel al edificării telespectatorul asupra tematicii abordate. Şi, apropo de nelămuririle moderatorului Moise Guran, acum prezenţa celuilalt, cu cunoştinţe superioare specializate, va fi de natură să facă posibilă necesara decelare a necunoscutelor în rândul destinatarilor demersului discursiv jurnalistic. Potrivit teoriei, jurnalistul are calitatea de mediator între cunoştinţele savante şi apetitul cititorilor pentru ştiinţă şi cunoaştere în general, moderatorului revenindu-i „ingrata” sarcină de a transmite ceea ce asimilat, prin intermediul spuselor celorlalţi, specialişti sau alte autorităţi competente în domeniu .

       Iniţierea schimbului de idei din materialul supus analizei se face în acelaşi limbaj familiar descoperit anterior, interlocutorul fiind chestionat, pentru început, în spiritul unei cunoscute reclame, Guran întrebându-l pe  acesta dacă noile prevederi ale programului guvernamental în cauză „sună bine”. Partenerul de dialog, Ionuţ Negoiţă, asigură telespectatorii că va spune lucrurilor pe nume, sinceritatea fiind, de altfel,  una dintre condiţiile reuşitei actelor de limbaj, respectiv a atingerii obiectivelor procesului de comunicare. Negoiţă îşi construieşte un discurs argumentativ orientat împotriva noilor prevederi promovate de cabinetul Boc, cărora nu le dă prea mare „credit”. Dezvoltatorul imobiliar purcede pe calea demonstrării efectului negativ al iniţiativei guvernului, concluzia fiind că un plafon ridicat al nivelului până la care sunt garante creditele bancare va avea ca rezultat direct creşterea preţului locuinţelor. În argumentarea sa,  invitatul face recurs, aşa cum stă bine oricărui specialist, la termeni relativ elevaţi, precum  „logică” şi „statistică”, aceştia dând  o senzaţia de credibilitate în ochii telespectatorilor. Trebuie să observăm aici că moderatul Moise Guran îşi asumă rolul interpelatorului „jucăuş”, care sugerează cu subînţeles că interlocutorul său nu pare tocmai încântat de sporirea alocaţiei guvernamentale. „Nu-i o veste bună asta, că o să vă dea 75.000  de euro?, întreabă Moise Guran, nelăsând timp interpelatului să răspundă decât în urma a două consecutive enunţuri asertive cu tentă interogativă, prin care moderatorul aduce la cunoştinţa telespectatorilor modul în care el însuşi înţelege lucrurile şi recomandându-le acestora un răgaz de gândire înaintea luării unei decizii capitale. Provocat, Ionuţ Negoiţă este rezervat, nevrând  a da sentinţe în sensul celor insinuate de Moise Guran.

„Cred că nu va funcţiona”(programul n.n.), spune dezvoltatorul imobiliar, perseverând în a-şi susţine cu „probe”, această afirmaţie. Argumentele forte vor consta în aceea că puţini ar fi operatorii care s-ar aventura să investească şi construiască de la „zero”, atât timp cât încă mai există apartamente numai bune de locuit, precum şi altele case deja aflate într-o fază de construire intermediară. La acest nivel al analizei noastre, de scos în evidenţă este prezenţa în producţiile media televizate a transpunerii didactice a informaţiilor tehnice, succesul la public depinzând de back-ground-ul informaţional al jurnalistului. Astfel, ziaristul, oricare ar fi el, trebuie să fie mediator între specialişti şi telespectatori, acesta asumându-şi benevol sarcina „traducerii” mesajelor transmise de ceilalţi.  Atingem, astfel, cu sau fără voia noastră, terenul enunţării modalizate prin vulgarizarea discursului ştiinţific şi prin convertirea limbajului specialistului prin filtrul jurnalistului. Din cauză că explicaţiile invitatului emisiunii, Robert Negoiţă tind să capete un prea accentuat caracter tehnic, Moise Guran simte nevoia să-l întrerupă pe acesta şi să-l aducă „cu picioarele pe pământ”, adică pe un teren de comunicare propriu telespectatorilor.  Procedeul prin care moderatorul reuşeşte acest lucru, este acela al auto-punerii într-o poziţie inferioară a enunţiatorului principal. „Domnule Negoiţă, ştiţi ce nu înţeleg eu?”. Este o întrebare adresată interlocutorului Ionuţ Negoiţă, de la care moderatorul talk show-lui nici măcar nu aşteaptă un răspuns. continuând cu precizări suplimentare. „Nu înţeleg pe ce dă statul dă garanţia” relevă Guran, pretinzând a cere clarificări în numele telespectatorilor. Doar că aceste lămuriri nu vin imediat, ci după o altă tiradă de nedumeriri şi presupuse răspunsuri pe care Moise Guran le pune anticipat în sarcina dezvoltatorului imobiliar invitat, cu scopul de a face lumină în domeniul supus anunţatelor schimbări legislative. La un moment dat, Ionuţ Negoiţă simte că aproape se bate apa în piuă, de aceea revine cu afirmaţia, „Sincer, nu văd cum ar putea funcţiona(programul n.n.)”. Afirmaţia a fost făcută  şi anterior, prin repetare inducând, din nou, atitudinea de prudenţă pe care ar trebui să o manifeste telespectatorii la accesarea Programului guvernamental „Prima casă”.  Discuţiile dintre cei doi protagonişti ai emisiunii continuă în acelaşi ritm, însă noi ne-am propus să ne oprim aici, considerând că am surprins bună parte a felului în care procedurile discursive didactice sunt preluate, promovate şi consacrate în discursul mediatic.

Ca o concluzie la genurile jurnalistice supuse analizei,  nu putem spune decât că studiul ne-a oferit terenul şi prilejul unei fascinate şi interesante incursiuni privitoare la                                                      modul în care discursul mediatic se constituie într-o veritabilă lecţie de didacticitate.    

 

Bibliografie

Vasile, Dospinescu, Semne şi cunoaştere în discursul didactic, Iasi, Junimea, 1998

Vasile, Dospinescu, Semiotică şi discurs didactic, Col. Filosofie şi Educaţie, cu un rezumat în franceză, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1998

 

  

     

 

        Anexa nr .1 

 

  Gazetarul Caragiale despre scena politică de azi

de Ion Cristoiu
6/12/2009

Ori de câte ori vor să ironizeze stările de lucruri din România de azi, oamenii de cultură se precipită să remarce: E ca în Caragiale! Şi dacă e locul şi timpul prielnice pentru un taifas, oamenii noştri de cultură aduc în discuţie scene şi personaje faimoase din proza şi teatrul genialului scriitor.

Întrunirea electorală din O scrisoare pierdută e citată pentru a confirma demagogia politicianistă, veritabilă epidemie în România politică a lui 2009. Lectura gazetei în tandem din O noapte furtunoasă trimite, în orice taifas, la tendenţiozitatea presei de azi, care e nu numai a celor care o fac, dar şi a celor care o citesc.

Despre actualitatea scriitorului Caragiale ziceam în eseul „Ne îndreptăm spre Caragiale. Adică spre normal”, publicat în Expres Magazin, din 1991:

„Autorul Nopţii furtunoase n-a dezvăluit trăsăturile amuzante ale democraţiei, în general, ci trăsăturile democraţiei de pe malurile Dâmboviţei. Viaţa politică din epoca lui Caragiale e, din acest punct de vedere, expresia unor trăsături de esenţă ale românilor. O scrisoare pierdută e mai greu de înţeles în SUA. Un american n-ar putea pricepe de ce Tipătescu nu pune un asasin plătit să-l împuşte pe Caţavencu. Un neamţ n-ar înţelege cum e posibil ca o scrisoare să se piardă pe drum.

Asta înseamnă – ar spune neamţul – că treburile merg rău la Poştă. Iar un englez s-ar întreba, de exemplu, cine sponsorizează banchetul din final: Prefectura, organizaţiile de caritate, Poliţia?! Un rus, îndeobşte hrănit cu proza lui Dostoievski, n-ar pricepe de ce, ajunşi în dramatica dilemă, Tipătescu şi Zoe nu se sinucid împreună, având grijă, desigur, înaintea gestului fatal, să ţină o lungă tiradă despre singurătatea omului pe pământ.

Viaţa politică din epoca lui Caragiale e însă şi expresia stadiului de început al democraţiei româneşti. E normal, aşadar, ca democraţia noastră, aflată şi ea la o vârstă fragedă, să-şi găsească corespondenţe în pluralismul despre care vorbeşte opera marelui scriitor. Cum de la Caragiale încoace Bucureştii sunt tot pe malurile Dâmboviţei, putem afirma, fără riscul de a greşi, că societatea românească a rămas în linii mari aceeaşi”.

Într-adevăr, Caragiale-scriitorul radiografiază nu numai România vremii sale, ci şi România de azi.
Pe lângă Caragiale-scriitorul există însă şi un Caragiale-gazetarul. Lucrând la Voinţa naţională, la Timpul, Moftul român, Gazeta poporului, Ziua, Epoca, Universul, Caragiale a făcut numeroase comentarii la evenimentele social-politice ale vremii sale. Mai mult decât gazetar, scriitor politic, I.L. Caragiale a folosit faptele şi personajele trecătoare ale vremii sale pentru a avansa ceea ce am putea numi idei generale. Idei generale despre viaţă şi politică, în general, dar şi despre viaţa şi politica României tuturor timpurilor, în special.

O astfel de realitate face din publicistica lui Caragiale un veritabil îndrumar pentru analistul politic de azi. De aceea, pentru a înţelege România politică a lui 2009 e musai să vedem ce scria Caragiale despre România politică a vremii sale. Din multitudinea de observaţii profunde despre România politică a vremii lui Caragiale, vom desprinde câteva, care ni se par de o acută actualitate.

INDUSTRIA POLITICĂ
„Pe lângă agricultură deci trebuie să-nflorească în România şi o vastă industrie, industria politică, şi, ca orice industrie bine şi inteligent dezvoltată, trebuie să prospereze.” Formulată în celebrul „1907. Din primăvară până-n toamnă”, observaţia se referă la una dintre cauzele social-politice ale zguduirii de la 1907. Ea e actuală însă şi azi, dacă nu chiar mai actuală decât în 1907. De 20 de ani, de când România a revenit la democraţia autentică, se produce pe aceste meleaguri doar politică.

Numeroşi cetăţeni se bat pentru a ajunge şefi de partide sau măcar în apropierea şefilor de partide. Campaniile electorale consumă sume uriaşe, toate din fonduri care nu sunt transparente marelui public. Teoretic, un politician câştigă foarte puţin. Ce-i face pe mulţi să nu se ocupe de profesia lor sau de o afacere, preferând să piardă timp şi energie pentru a se ocupa cu politica? Faptul că a face politică a devenit, în anii postdecembrişti, o chestiune rentabilă financiar. A fi parlamentar înseamnă a avea posibilitatea de a introduce într-o lege un amendament cerut, contracost, de clientela politică.

 

Dacă ajungi cumva demnitar şi se deschid în faţă uriaşe posibilităţi de a-ţi ajuta neamurile, apropiaţii, sponsorii în posturi bugetare bine plătite. Recenta Lege a reorganizării agenţiilor de stat ne dezvăluie un adevăr spectaculos: pe banii de la buget au funcţionat, în România, ani întregi, peste 300 de agenţii guvernamentale. Multe dintre acestea n-au avut un alt rost decât căpătuirea cu posturi grase a celor din armatele flămânde ale partidelor.

La fiecare nou guvern, partidul învingător şi-a răsplătit nu numai sponsorii, dar şi activiştii, cu salarii uriaşe de la buget, plasându-i în agenţiile guvernamentale şi, mai ales, la şefia acestor agenţii. Pentru asta, au fost daţi jos cei plasaţi de guvernul anterior sau au fost înfiinţate noi agenţii. Despre această folosire a administraţiei ca teren de hrănire a clientelei partidelor scria I.L. Caragiale tot în „1907. Din primăvară până-n toamnă”: „Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămânzind în opoziţie (…)

A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală – de la prefecţi şi secretari generali de ministere până la cel din urmă agent de poliţie şi până la moaşa de mahala – se înlocuieşte… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa mereu şi pe rând, din trei în trei ani, ba şi mai des uneori. De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde”.

N-AVEM PARTIDE
Tot în „1907. Din primăvară până-n toamnă”, I.L. Caragiale observa: „Partidele politice în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noi de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România. Cele două aşa-numite partide istorice, care alternează la putere nu sunt în realitate decât două mari facţiuni, având fiecare nu partizani, ci clientelă”. Cele scrise de gazetarul politic în urmă cu aproape un secol au nevoie, pentru a le atribui actualităţii, de câteva nuanţări:

1) Nu-i vorba azi de două facţiuni, ci de mai multe. Fiecare aşa-zis partid n-are partizani, ci clientelă.

2) Pe vremea lui Caragiale, cele două partide existente: PNL şi Partidul Conservator nu intrau în alianţe imorale numai de dragul de a ajunge sau rămâne la guvernare, precum partidele noastre din prezent.

3) Mai mult decât vremea lui Caragiale – azi, partidele politice nu sunt întemeiate pe tradiţie, deoarece au trecut prea puţini ani de la 1989, şi cu atât mai puţin pe interese de clasă, deoarece România prezentă n-are clase. Are, în schimb, o împărţire între un număr mic de bogaţi şi un număr uriaş de săraci.

ETERNA NEAŞEZARE
În Stat şi literatură, din Epoca, 25 octombrie 1896, Caragiale nota:
„O aşa societate, în urma prefacerilor politice din Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă.

Această strânsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gândire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele «societate aşezată». Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămână şi să folosească şi altora decât acelor ce le-au ridicat”.

Caragiale scria aceste rânduri înainte de 1900, valabile pentru tranziţia tranziţiei de la işlic la pantalon, de la bărbi boiereşti la cravate europeneşti. Rânduri valabile şi pentru anii de după 1989. Ai tranziţiei de la tovarăşe la domn, de la girofarul lui Ceauşescu la girofarurile noilor îmbogăţiţi.

 

 

 Anexa nr. 2

Editorialul moderatorului Moise Guran

Guvernul pe de altă parte a venit, în sfârşit să spună, ce a schimbat la „Prima casă”. V-am spus din capul locului că nu-mi plac modificările în general, nu-mi plac mai ales atunci când îmi e neclar înspre ce ne ducem.

„Să se revizuiască, primesc”, zice Caţavencu, dar „să nu se schimbe nimic”. La locuinţele vechi şi noi, dar gata construite, plafonul rămâne acelaşi, undeva la 60.000 de euro, dar va creşte puţin, până înspre 75.000 de euro la locuinţele care vor fi construite din banii pe care îi dă acest program. E o diferenţiere foarte complicată din punct de vedere juridic, pentru că nu ştiu cum va fi pusă în practică. Vedeţi, dumneavoastră, după regulile astea europene… că aşa o făceau de la început. Ştiu dezbaterile prin care a trecut Pogea cu bancherii, cu juriştii nu?! În Europa nu ai voie să faci nici o diferenţă. în momentul în care introduci un program de stat nu ai voie să zici: ţie îţi dau 75.000 de euro, ţie îţi dau 60.000 de euro. Decât dacă ai o justificare certă pentru asta, pentru că astea sunt regulile de concurenţă. S-ar putea ca ăia care au făcut case cu 40.000 de euro să zică: du-te domnule de aici, de ce îi dai ăluia cu 75.000 de euro, când preţurile cărămizilor au scăzut, când eu l-am făcut la dublu, mie de ce îmi dai doar 60.000 de euro în momentul de faţă? Pe de altă parte, intervine o problemă gravă legată de ipotecă. Haideţi să vedeţi şi vom mai discuta după aia.

Prezentare audio din off cu imagini filmate sugestive şi intervenţia specialiştilor

Guvernul vrea ca „Prima casă” în 2010 să se relanseze în sectorul construcţiilor.  

Premierul Emil Boc: „Va rămâne 60.000 de euro valoarea garanţiei guvernamentale pentru cei care  cumpără locuinţele finalizate şi vom mări puţin plafonul garanţiei guvernamentale pentru cei care construiesc locuinţe noi la 70.000-75.000 de uro, vom decide săptămâna viitoare”.    

Păstrarea plafonului la locuinţe vechi este o modalitate de descurajare a speculaţiilor şi orientarea banilor către construcţii noi. Dezvoltatorii mobiliari spun că acum se pot cumpăra locuinţe şi cu 500 de euro metrul pătrat. Asta teoretic ar face ca anumite locuinţe mici să  se încadreze în plafonul de 70.000-75.000 de mii de euro. Scopul Programului anunţat de Guvern este însă scăderea şomajului, adică să se cumpere proiecte imobiliare care abia se lansează, căci aşa se construieşte. Însă, din cauza ţepelor cu case făcute pe hârtie, s-ar putea să nu mai existe clienţi.

Radu Zilişteanu, analist imobiliar: „Românii nu mai preferă să cumpere nişte imobile care sunt doar în fază de proiect, ,<off plan>, cum zicem noi, pentru că au această nesiguranţă a ceea ce se va întâmpla cu dezvoltatorul respectiv”.  

A doua frână în calea intenţiei Guvernului de a stimula construcţiile este faptul că există deja apartamente noi finalizate care nu se vând. Oricine este cu minte la cap nu se apucă să construiască noi blocuri atât timp cât are încă apartamente de vânzare.

Nimrod Zvik, director de vânzări şi marketing: „Acest program nu îi va ajuta pe dezvoltatori să vândă, mai mult şi nu vor începe să construiască şi mai mult chiar cu noul program. Este frumos ceea ce vrea să Guvernul să facă, însă dacă vor să facă ceva mai mult, atunci trebuie să ofere mai multe”.

Executivul va finaliza săptămâna viitoare legea după care va funcţiona prima casă anul acesta. Va hotărî şi plafonul pănă la care bpncile vor da credite.

Moise Guran comentând şi introducând invitatul din studio

„Da, foarte interesant zic eu. În momentul de faţă nu reuşesc să-mi imaginez cum va arăta piaţa imobiliară în momentul în care acest program va intra în vigoare. L-am chemat în seara asta în platou pentru o mică discuţie pe domnul Ionuţ Negoiţă, dezvoltator imobiliar.

Dialogul, dezbaterea

Moise Guran: Bună seara, bine aţi revenit la noi.

Ionuţ Negoiţă: Bună seara, bine v-a regăsit.

M.G.: Cum aţi reacţionat când aţi auzit de 75.000 de euro. Sună bine? Sună mult mai bine?

I.N.: Sincer, eu nu consider că era nevoie. S-a văzut din istoricul pe care îl avem, cu acest Program  „Prima casă” că media de sumă a vânzărilor care s-au făcut este undeva în jur de 50.000 de euro. Nu ştiu de ce ar trebui crescut plafonul, mai ales că o dată cu un plafon mic majoritatea dezvoltatorilor au încercat să coboare preţurile sub acest plafon. Ca urmare, au apărut preţuri foarte bune în piaţă. O dată cu creşterea plafonului, preţurile vor avea o tendinţă crescătoare. Probabil că ar exista o logică, dar să fie strict între 60.000 de euro şi 75.000 de euro sau 80.000 de euro indicat apartamentelor de 3 camere. O statistică a ceea ce s-a făcut, s-a vândut foarte puţine apartamente de 3 camere pentru faptul că nu au intrat în această sumă.

M.G.: Dar păreţi foarte trist. Nu-i o veste bună asta, că o să vădea până la 75.000 de euro?

I.N. : Nu sunt deloc trist.

M.G.: Mare atenţie. Dumneavoastră aveţi apartamente  mai ieftine din câte ştiu eu, faţă de medie.

I.N.:  Da am apartamente foarte, foarte performante ca şi preţ.

M.G.: Banii ăştia, deci suplimentul vine pentru casele – spune domnul Boc –  şi de aici încep problemele pentru casele care vor… pentru construcţia de case. Adică dumneavoastră, mergeţi la…, mergeţi cu clientul de mână la bancă şi spuneţi: acest client cu încă vreo 30 pe care i-am strâns eu ar vrea şi ei câte un apartament. Eu le fac un bloc, daţi-mi banii.

I.N.:  Nu cred că funcţionează. O dată ce în piaţă sunt atâtea apartamente la gata, nimeni sau aproape nimeni  nu o să mai rişte cu atât de multe experienţe neplăcute, să rişte a plăti un apartament înainte de al vedea şi a semna pentru el. Cred că nu va funcţiona. Mai mult decât atât, sunt foarte multe proiecte într-o fază intermediară. Ce face, că nu am auzit despre ele?            

Se spune despre apartamentele la gata şi despre apartamentele care vor începe a se construi. Dar eu cred că şi cele care sunt într-o fază intermediară ar trebui poziţionate, cumva, să fie aduse la stadiul de vânzare care presupun, la rândul lor, şi ele,  forţă de muncă, consum de materiale şi pot contribui la relansarea pieţei imobiliare.

M.G.: Domnule Negoiţă, ştiţi ce nu înţeleg eu? Nu înţeleg pe ce va da statul garanţia.  Adică dacă în momentul tranzacţionării… Bun. OK. Ideea este interesantă din punct de vedere al stimulării economiei. Statul vrea să dea bani ca să impulsioneze, să dea de lucru constructorilor de aici încolo. Celor care au făcut case şi stau cu ele goale şi celor care vor să construiască de aici încolo pentru a da  de lucru, bănuiesc, oamenilor. Problema este, problema pe care eu nu o înţeleg este pe ce va da statul garanţia, pentru că până acum ăstora cum sunteţi dumneavoastră, mă scuzaţi, cum sunteţi dumneavoastră cu apartamentele făcute, bun… Vă punea ipotecă pe apartamentele alea. Era simplu. Deci garanţia de stat la bancă, ipoteca băncii pe…. Dacă omul nu plăteşte, statul ia apartamentul.  Dar în momentul în care să construieşti de la zero, pe ce pune statul garanţie?

I.N.: În primul rând, dacă se voia relansarea pieţei imobiliare, acest program era să fie dedicat construcţiilor noi. Şi aici apăreau mai multe avantaje, pornind de la faptul că aceste construcţii noi corespund şi din punct de vedere termic şi al siguranţei.  Practic, proiectele sunt de actualitate faţă de apartamentele şi locuinţele care sunt făcute cum 50-80 de ani sau 30 de ani. Sincer nu văd cum ar putea funcţiona. Probabil lipsesc anumite elemente de bază. Nu am auzit, în afară de o finanţare clasică,  pe un proiect, pe un stadiu de lucrări, de blocat banii, ca un număr de clienţi să vină să antameze şi să plătească integral. Nu cred că funcţionează şi din ce informaţii am eu, nu văd cum s-ar putea face acest lucru.

––––––––––––––––––––––––––––––

Psihologia comunicării în mass media

Posted in Uncategorized on 12/04/2010 by viapressnet

Comunicarea este condiţia de bază a legăturile sociale. Relaţiile de tipul comunicării interumane stau la baza stabilirii, menţinerii sau schimbării oricărui sistem social organizat după criteriile şi rigorile specifice unei societăţi. De necontestat, interacţiunile dintre oameni au ca rezultat comunicarea umană, proces fundamental atât pentru viaţa personală, cât şi pentru cea a individului social. Actul comunicării se realizează prin intermediul cuvintelor, ideilor, conceptelor, imaginilor şi noţiunilor cu un conţinut informaţional. Comunicarea este bazată pe un sistem de coduri care se transmit către receptor şi produc o reacţie. Astfel, există comunicare prin mijloace de tipul celor lingvistice, non-verbale, extralingvistice, verbale, prin imagini sau prin sunete etc. În esenţă, comunicarea umană este un act de predare-primire, de transferare de la un individ la altul, către un grup restrâns ori înspre publicul larg a semnificaţiilor, ideilor, energiilor, emoţiilor, sentimentelor sau bunurilor.
Pentru psihologia socială, persoana reprezintă punctul de plecare, unitatea elementară. Grupul mic este „celula” fundamentală, aceasta fiind tocmai terenul fenomenelor specifice de inter-comunicare, interacţiune şi inter-influenţă care, până la urmă, reliefează noi însuşiri şi caracteristici psihice ale persoanei. În cazul în care cercetarea psiho-socială se axează pe această „celulă”, înaintând până la nivelul ei cel mai intim, respectiv relaţia dintre persoane, se vorbeşte despre psihologia socială a grupului mic. Atunci când demersurile specialiştilor se orientează pe concentrări de „celule”, de tipul marilor colectivităţi, avem în faţă psihologia socială a grupurilor mari. Potrivit lui Dumitru Borţun, „grupul mare este un grup secundar, de mari dimensiuni, în interiorul căruia se amplifică elementele de viaţă formală, instituţionalizată, diminuându-se ponderea comportamentelor psihologice nemijlocite, datorită slăbirii contactelor directe, inter-personale”. În cadrul acestor din urmă grupuri, comunicarea indirectă este relaţia inter-umană caracteristică, statuată ca legătură şi interacţiune de la distanţă.

Comunicarea indirectă se identifică prin informaţia publică(colectivă), propaganda, cultura, moda, modelele educaţionale, zvonurile, conştiinţa de grup etc. În cele ce urmează ne-am propus să vedem modul în care mass media interacţionează cu publicul larg, efectele acestei interacţiuni şi existenţa unui feed-back din partea celor vizaţi..
În linii mari, Broom şi Selznik au caracterizat societatea de masă ca o masă uriaşă de indivizi izolaţi, interdependenţi pe diverse laturi ale vieţii sociale, dar fără să aibă, totuşi, un scop unificator. Persoanele sunt legate în mod relativ unele de altele, termenul “masă” trimiţând la ceva care seamănă mai mult cu o aglomerare, decât cu un grup social puternic intercondiţionat. Spre deosebire de comunicarea inter-personală, comunicarea de masă presupune prezenţa obligatorie a unui producător instituţionalizat de mesaje care, în principiu, sunt adresate unor destinatari neidentificabili. Acest tip de comunicare are ca suport diverse forme de manifestare, precum presa scrisă, transmisiile radio sau de televiziune, producţia de carte, reclama, internetul etc, mijloace care agresează psihicul uman şi doar rareori îi oferă acestuia şi posibilitatea unei reale replieri. Cea mai „periculoasă” influenţă pare să se înregistreze via funcţia de divertisment a mass media şi tendinţei acestora din urmă de a transforma orice eveniment în show mediatic. Făcând eforturi să vină în întâmpinarea dorinţei de amuzament şi de extraordinar a cititorilor, auditorilor sau telespectatorilor, mijloacele de comunicare induc, voit sau mai puţin intenţionat, detaşare vizavi de aspectele grave ale societăţii. Fiind prezentate într-o formă spectaculoasă, realizările respective vor avea drept consecinţă ştergerea treptată a limitelor dintre real şi imaginar şi, în final, alienarea individului uman contemporan. Prof. univ. dr. Vasile Sebastian Dâncu, vorbeşte, totuşi, despre o prezenţă a feed-back-ului, acesta fiind însă incomplet şi mult întârziat comparativ cu cel din domeniile comunicării inter-personale. Există, sigur, şi posibilitatea unei conexiuni inverse de tipul poştei redacţiei, telefonului telespectatorului sau forumurilor de discuţii, însă dimensiunea reacţiei rămâne una nesemnificativă, din moment persoanele care „răspund” nu sunt reprezentative pentru masa mare de consumatori de producţie mass media, ci doar cel mult devoratori ai timpului liber în exces.
Pe lângă „calitate” menţionată, mass media au funcţie de informare, de satisfacere a unei nevoie umane, provocând destinatarului o adevărată foame informaţională.
Funcţia în cauză poate avea ca efect o diminuare a discernământului, urmată de înregistrarea unei tendinţe de inacţiune, de blazare, de blocare a voinţei, a capacităţii de a percepe şi de a face ceva, stare Paul denumită de Lazarsfeld şi Merton şi “disfuncţia de narcotizare”. Prin producţiile jurnalistice de genul editorialului sau comentariului, mass media îşi realizează funcţia de interpretare. Aceasta se manifestă explicit prin punctul de vedere oficial al organului de presă, dar şi prin aducerea la cunoştinţa publicului a opiniilor autorului materialelor în cauză. De asemenea, într-un mod implicit, organul de presă poate selecta şi stabili priorităţi în transmiterea informaţiilor, receptorii fiind astfel, în faţa unor veritabile scări ale valorilor. Mass media transmit explicit cunoştinţe cultural-ştiinţifice, îndeplinindu-şi, pe această cale, funcţia instructiv-culturalizatoare. Este vorba despre documentarele TV, demersurile de popularizare a ştiinţei din apariţiile periodice, dar şi de promovarea, într-o formă subtilă, a valorilor, normelor, modelelor de manifestare culturală ale societăţii, în acest fel mijloacele de informare în masă având partea lor de contribuţie la stabilitatea şi perpetuarea acestora. În cele din urmă remarcăm funcţia de liant, care se trage din anterioarele. Aceasta se explică prin aceea că persoanele cu back-ground informaţional asemănător, vor avea preocupări similare şi vor adera la valori morale şi culturale comune. În consecinţă ei vor solidariza şi se vor apropia mai mult unii faţă de ceilalţi. Prejudecăţile legate de naţionalitate, religie, rasă sau orientări politice se vor atenua, indivizii de pretutindeni putând fi antrenaţi în susţinerea unui proiect nobil.
Interes pentru cercetătorii din domeniu prezintă modul în care mass media influenţează opinia publică. Conform acestora, opinia publică este produsul unui auditoriu specific(de exemplu electoratul), este împărtăşită de un număr mare de persoane, este una comună şi adusă la cunoştinţa tuturor şi supusă evaluării, adică este făcută publică. Presa scrisă a fost unul dintre factorii care au favorizat apariţia şi progresul opiniei publice, teza aparţinând sociologului francez Gabriel Tarde.
În concordanţă cu acesta, mass media au modificat modalităţile de exprimare a opiniei publice.
Pe de altă parte, referindu-se la diferenţele dintre comunicarea inter-personală şi comunicarea în masă lector univ. dr. Florian Bratu, constată că „a considera că mesajele se transmit unei mase nediferenţiate este o eroare[..] din partea comunicatorului, respectiv a sursei emiţătoare de informaţii, care, pe lângă informaţii cu caracter general, buletine de ştiri generale, vizând cele mai diverse aspecte care au loc în spaţiul social, mai există şi alte tipuri de mesaje, care nu privesc decât grupuri bine conturate din punctul de vedere al capacităţii perceptive şi de analiză a fenomenelor evenimenţiale, cum sunt emisiunile radio, emisiunile de televiziune culturale focalizate pe un segment bine conturat şi cu destinaţie foarte precisă”. Sultana Craia, în „Introducere în teoria comunicării”, relevă că publicul „se poate constitui, ca atare, spontan, poate fi organizat, instituţionalizat şi, datorită mass media, concentrat sau dimpotrivă dispersat, dar legat prin receptare, în pofida distanţei”. Autorul citat vorbeşte despre mai multe categorii de public, printre care cel global, naţional, local, specializat, iar din punct de vedere al psihologiei sociale publicul infantil, cele adolescentin şi tânăr, adult, feminin, masculin, de vârsta a treia, precum şi minorităţile. În opinia noastră, aceste categorii sunt tot atâtea potenţiale ţinte ale mijloacelor de comunicare în masă, care pot fi fidelizate printr-o varietate de produse mediatice care să li se adreseze în exclusivitate.
În ultimele zeci de ani, activitatea jurnaliştilor apare ca un mod clar de regizare a opinii publice. Mijloacele de comunicare pot să dea amploare dezbaterii şi să favorizeze exprimarea mai multor opinii, presa scrisă, radioul, televiziunea exercitând un efect puternic şi direct asupra cetăţenilor, cărora li se inoculează un anumit comportament. Din punct de vedere al conţinutului, produsele mass-media au un dublu caracter. Pe de o parte sunt depozitare ale mesajelor produse de ziarişti sau colaboratori specializaţi, ca rezultat al activităţii jurnalistice, ele trimiţând la probleme de larg interes.

În al doilea rând, acestea transmit mesaje ale unor persoane sau instituţii care vehiculează informaţii pe suporturile media şi care comunică date de natură să reflectă interesele celor care au realizat mesajul, acesta din urmă având o funcţie de persuasiune.
Referindu-se la comunicarea în spaţiul mijloacelor de masă, lector univ. dr. Florian Bratu concluziona că „este vorba despre o categorie aparte de comunicare ce păstrează numai elementele de suprafaţă ale actului comunicaţional, bine camuflat sub o organizare bine structurată, şi care, nu de puţine ori, ascunde diverse acţiuni de manipulare agresivă”. Specialişti susţin că gestionarii realităţii cu ajutorul cuvântului practică o anumită formă de manipulare, jurnaliştii fiind cei care aderă cel mai des la această caracteristică a domeniului relaţiilor publice. Astfel, s-a constatat că există adevărate strategii de orientare a opiniei publice în direcţia formării unei imagini pozitive asupra unei persoane, instituţii sau partid, precum şi de impunere a unui anumit punct de vedere.
Ca un studiu de caz, reliefăm că mass media şi jurnaliştii contribuie, spre exemplu, în mod esenţial la promovarea mediatică a politicienilor, cercetările prezente oprindu-se tot mai des la studiul efectele mijloacelor de comunicare în masă asupra conducătorilor aleşi politic. Cercetătorii sunt de părere că, prin construirea de imagini şi prezentarea evenimentelor de pe scena politică a societăţii, mass media au puterea de a schimbă regulile jocului democratic. Mass media au rol de „agenda setting function”, influenţând ordinea de zi a problemelor, selectând evenimentele abordate şi orientând atenţia, cu prioritate, şi intenţionat asupra unor teme „preferate”. Legitimarea unei persoane politice în devenire este influenţată şi de expunerea mediatică, în prezent accederea într-o funcţie politică sau publică depinzând foarte mult de notorietate. Prezentarea „cu intenţie” a evenimentelor şi politicienilor, creează o anumită percepţie în rândul opiniei publice, rezultatul mediatizării văzându-se în urma prezentării la urne a celor cărora mesajele li se adresează. Mesajele mediatice influenţează comportamentul electoral al cetăţenilor, dovedindu-se, însă, că nu de fiecare dată mass media au şi provocat deplasări importante ale intenţiei de vot.
În contrapondere, mijloacele de informare în masă contribuie la influenţarea muncii politicienilor, aceştia din urmă putând fi verificaţi de către public prin intermediul emisiunilor în direct, talk-show-rilor sau ştirilor. Ele oferă publicului şi posibilitatea de exprimare, ascultătorul sau telespectatorul putând interveni în direct pentru a-şi exprima părerea pe marginea subiectul dezbătut. Nu în cele din urmă, mediatizarea excesivă face ca activitatea politicienilor să fie percepută doar ca un bâlci, ca o activitate neserioasă, făcându-i pe cetăţeni să ia distanţă faţă de viaţa politică.
În concluzie, dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare în masă a determinat creşterea nivelului de cunoştinţe ale publicului, favorizând perceperea cu mai multă exactitate a evenimentelor care se petrec în spaţiul public. Nu mai puţin adevărat este că faptul că prin persuasiune şi manipulare, mass media pot produce la „imbecilizare”. Însă, de recomandat este să nu se exagereze cu promovarea unor asemenea teze, uriaşul bombardament informaţional trecând, mai întâi, prin importantul filtru al raţiunii fiecăruia dintre receptori.
BIBLIOGRAFIE
1.BECIU, Camelia, Comunicare politică, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2002
2. BERTRAND, Claude-Jean, (COORD.), O introducere în presa scrisă şi vorbită, traducere coordonată de Mirela Lazăr, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. BRATU, Florian, Introducere în psihologia comunicării, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009
4. BUZĂRNESCU, Ştefan , Sociologia opiniei publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996
5. DÂNCU, Vasile, Sebastian, Cultură şi comunicare de masă, Prelegeri şi note de curs, Cluj-Napoca, 2000
6. POPA, Dorin, Mass-Media, astăzi, Editura Institutul European, Iaşi, 2002
7. RIEFFEL, Remy, Sociologia Mass-Media, traducere Ileana Busuioc, Editura Polirom, Iaşi, 2008
8. STANCIUGELU, Irina, TRAN, Vasile, Teoria comunicării, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003
9. VIŞINESCU, Victor, Jurnalism contemporan, Editura Victor, Bucureşti, 2002
www. acad. ro – Camelia BECIU, Spaţiul public în societatea informaţională. Impactul noilor tehnologii de comunicare.

Mesaj şi imaginar lingvistic în discursul electoral din pre-campania şi campania pentru alegerile prezidenţiale din 2009

Posted in Uncategorized on 12/04/2010 by viapressnet

Mesaj şi imaginar lingvistic în discursul electoral din pre-campania şi campania pentru alegerile prezidenţiale din 2009

De regulă, campania electorală este terenul de manifestare a unui intens imaginar lingvistic. În acest sens, interesant de urmărit am considerat a fi relaţia dintre locutor-mesaj-destinatar în imaginarul lingvistic al discursului electoral din pre-campania şi campania pentru alegerile prezidenţiale din 2009. Analiza este realizată pe un corpus de 5 texte extrase din discursuri publice televizate din pre-campanie şi campanie, autorii fiind preşedintele în funcţie la acea dată, Traian Băsescu, preşedintele PSD, Mircea Geoană, liderul PNL, Crin Antonescu, preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor şi europarlamentarul Gigi Becali.

În cuvântul de încheiere al confruntării electorală televizate din 3 decembrie 2009, preşedintele în funcţie, Traian Băsescu, exploatează din plin calitatea de candidat, imaginarul lingvistic dezvoltându-se, evident, pe palierul menţinerii votanţilor. Chiar dacă se află la capătul campanii electorale dificile, mesajul transmis de candidat nu este unul de final ci mai degrabă cel al continuării unei perioade de 5 ani de permanentă confruntare cu clasa politică revolută. O luptă perpetuă care îl caracterizează şi individualizează pe Traian Băsescu, iar faptul că destinatarii îi recunosc această calitate de luptător, constituie un puternic atu pentru candidatul la cel de al doilea mandat de preşedinte al României. Atenţia auditoriului este captată prin sublinierea responsabilităţii cu care locutorul s-a angajat în ducerea la capăt a angajamentelor asumate, după care se trece la obiectivul mandatului 2009-2014, respectiv modernizarea statului român, temă predilectă a cabinetului Emil Boc, pe care Traian Băsescu îl girează. Dacă până acum a avut doar confruntări cu clasa politică, candidatul promite că, în perioada care vine, va trece efectiv la modernizarea acesteia. În acelaşi registru al tematicii pozitive se înscrie promisiunea de orientare a „resurselor financiare uriaşe care se cheltuiesc cu funcţionarea statului”, înspre pensii, educaţie sănătate şi dezvoltarea infrastructurii. Traian Băsescu „punctează” astfel în domenii de larg interes, cu potenţial important de vot, ştiind faptul că electorii sunt captaţi de propunerile care îi vizează şi care le par realizabile. Imediat după aceasta, candidatul Băsescu abordează limbajul negativ, erijându-se în apărător al acestor resurse ale statului la care atentează „Vîntu, Voiculescu, Patriciu”. Chiar dacă nu o spune explicit, Băsescu lasă de înţeles că oameni de afaceri de teapa celor enumeraţi sunt vinovaţi de situaţia economică grea actuală şi neregulile de la vârful societăţii. Astfel, în mod persuasiv, candidatul inoculează românilor ideea pericolului care îi aşteptă în cazul îşi vor da votul pentru contracandidatul său, Mircea Geoană. Remarcăm folosirea substantivelor din sfera „războiului”, precum „confruntare”, mai sus, şi „duşman” al lui „Vîntu, Voiculescu, Patriciu”, procedeu menit să creeze imaginea unei încleştări a lui Băsescu cu forţele malefice care stau la pândă şi sunt gata să pună mâna pe România. Traian Băsescu este convins că viitorul nu va arăta în acest mod, şi aceasta doar pentru că „împreună, preşedinte şi popor” vor împiedica accederea la putere a PSD. Acordând credit total poporului, candidatul la preşedinţie îi pune pe votanţi, fie că aceştia vor sau nu, în postura de răspunzători pentru viitoarea modernizare sau nemodernizare a statului. Încă în funcţie de preşedinte al României, Traian Băsescu subliniază că pe durata celor 5 ani ai mandatului care se încheie nu a avut loc nicio „privatizare frauduloasă” şi, din nou, se pune chezaş, „cu toată energia” la faptul că „averea statului” nu va ajunge la îndemână clientelei politice a PSD, care are se legitimează ca „marca privatizărilor periculoase”. Profitând de statul său de relativ prim-candidat – pentru că din spate vine puternic, Mircea Geoană, care ameninţă să-l detroneze din această poziţie – Traian Băsescu abordează imaginarul discursiv concentrat mai ales pe pericolul întoarcerii PSD la guvernare. În acest mod, Traian Băsescu sădeşte în rândul electorilor imaginea unei sumbre perspective, precum şi teama că, dacă nu vor vota cum trebuie, pe aceştia îi va aştepta zile negre.

Mircea Geoană porneşte de pe o poziţie solidă de contracandidat, cu dar şi cu statut de prim aspirant la funcţia de preşedinte, sondajele de opinie reliefând diferenţe foarte mici între procentele cu care cei doi competitori erau creditaţi. Mircea Geoană a trebuit, astfel, să se plaseze între susţinerea electorală deloc de neglijat a lui Traian Băsescu, pe de o parte, şi voturile pe care candidatura le-ar putea atrage cu sprijinul PNL şi preşedintelui acestei formaţiuni, Crin Antonescu, ieşit din cursă în turul întâi, pe de altă parte. Dat fiind acest echilibru fragil, Geoană s-a văzut obligat să aleagă între folosirea unui limbaj pozitiv sau a unuia negativ, în cele din urmă, optând, preponderent pentru cel dintâi. După cum vom constata pe parcurs, la Mircea Geoană imaginarul lingvistic va gravita în jurul ideilor de privilegiu şi susţinere.
Un prim astfel de privilegiu este cel de a-i cunoaşte „face to face” pe românii din agricultură şi fabrici, pe studenţi şi pe tinerii cercetători. La fel, un alt privilegiu îl reprezintă contactul cu sentimentele şi trăirile oamenilor, prin folosirea antinomiei speranţe-dezamăgiri şi vise frumoase-necazuri Mircea Geoană urmărind şi reuşind să accentueze dramatismul situaţiei în care se află aceste categorii. O altă pendulare între extreme este cea dintre tinerii debusolaţi şi bătrânii suferinzi de pe urma lipsei de afecţiune, dar şi a respectului de care ar trebui să se bucure vârstnicii din partea autorităţilor. În acest mod, candidatul PDS glisează pe o largă şi variată plajă electorală, iar prin rezonarea cu intimul sentimentelor votanţilor, Mircea Geoană vizează atragerea simpatiei şi implicit a voturilor tuturor celor frustraţi şi defavorizaţi de mersul prost al treburilor ţării sub „domnia” lui Traian Băsescu. Deşi nu o arată pe faţă, în periplul său Geoană sugerează că a cunoscut o Românie care, dacă a ajuns aşa cum a ajuns, este şi din cauza competitorului său la fotoliul pentru Cotroceni, Traian Băsescu. Acesta ar fi un prim mesaj negativ care vine să scoată în evidenţă programul cu care social-democratul Geoană se angajeazî în lupta pentru preşedinţie. Dezastrul este scos în evidenţă prin vocea unui tânăr care spune că, alături de alţii, a fost nevoit să părăsească România şi să alegă calea afirmării în străinătate. Procedeul, cunoscut sub numele de polifonie, aduce argumente suplimentare în sprijinul discursului anti-băsescian.
Ideea privilegiului revine pentru a treia oară atunci când Geoană invocă ca o realizare demnă de luat în seamă colaborarea cu liderul liberalilor Crin Antonescu, dar şi cea cu Klauss Johannes, primar de Sibiu şi potenţial prim-ministru. Mircea Geonă nu se îndoieşte că va aduce această echipă la putere, iar prin optimismul de care dă dovadă, le deschide şi alegătorilor porţile acestui proiect de anvergură. Mircea Geoană se înalţă de unul singur pe un maiestuos piedestal, dintr-un adversar ireconciliabil pozând acum în liderul care a unit bună parte a românilor. Mircea Geoană accentuează, în acest moment, susţinerea de care se bucură atât din partea UDMR şi PRM, dar şi a PNG, PIN şi PNŢCD. Polifonia este prezentădin nou, Doina Cornea spunând că îl susţine pe Geoană în campania contra lui Băsescu. Mircea Geoană îşi trece cont importanta susţinere a cunoscutei luptătoare împotriva comunismului, care, de altfel, îl califică pe Băsescu ca nefiind „tipul de reformist care încearcă să se prezinte a fi”. Cu acest prilej, candidatul PSD reia limbajul negativ, electoratului sugerându-i-se că dacă va vota cu Traian Băsescu, va ajunge doar să regrete. Aceasta deoarece Băsescu „nu prezintă o soluţiei pentru viitor”, pentru a-şi ascunde eşecul mandatului său, şeful statului lovind sub centură şi atacând cu cuvinte meşteşugite. Polifonia intervine iarăşi pe final prin invocarea de către Geoană a spuselor părintelui Galeriu: „Slujeşte-ţi ţara, aşa cum îţi slujeşti familia”. Din punct de vedere al strategiilor discursive, Mircea Geaonă reuşeşte să „puncteze” aici din perspectiva a două valori intangibile ale românilor: credinţa şi familia. Geoană îşi încoronează discursul prin asimilarea dragostei de familie cu cea de ţară, menţionând că, la fel cum îşi iubeşte familia, va sluji România cu toată energia, fibra şi talentul său. Ca şi la Traian Băsescu, confruntarea electorală este văzută ca o bătălie, finalul discursului axându-se idee de echipă şi unitate, inlcusiv pe sprijin necondiţionat al familiei şi prietenilor. Ca o concluzie, putem remarca faptul că discursul electoral al candidatului PSD Mircea Geoană se pliază pe regulile care guvernează un demers discursiv articulat şi coerent. Ceea ce transpare din excursul de mai sus este, însă, o oarecare „naivitate” a imaginarului lingvistic. În opinia noastră, în calitatea sa de contracandidat a lui Traian Băsescu, Mircea Geaonă ar fi trebuit să lase deoparte enunţările „soft” şi să facă uz de formule mai agresive şi suficient de percutante pentru a putea rupe falii din electoratul băsescian.

Alocuţiunea de la Bacău a candidatului PNL la preşedinţie, Crin Antonescu, înainte de turul întâi al alegerilor prezidenţiale, este un exemplu despre cum nu ar trebui să arate un discursul de campanie electorală bine structurată. În porţiunea selectată, încă din debut transpare axarea locutorului pe limbajul negativ la adresa contracandidaţilor Traian Băsescu şi Mircea Geoană. Crin Antonescu este conştient de poziţia de „vioara a treia”, de aceea imaginarul său lingvistic este caracterizat pe intenţia vădită de discreditarea a celor doi importanţi competitori din cursa pentru funcţia de preşedinte al României.În aceste context, Antonescu decretează că după 20 ani de democraţie originală românii au dreptul la un „altfel” de preşedinte, iar acela nu poate fi identificat decât în persoana sa. Mesajul său către alegători este că România nu mai are nevoie de un şef de stat precum Ceuaşescu, cu care Traian Băsescu începe să semene din ce în ce mai mult. Crin Antonescu îi bagă în sperieţi pe români cu posibilitatea reînvierii dictaturii, amintirea vremurilor trecute venind să creeze frisoane în masa largă a electorilor. Antonescu nu ezită de fel să treacă la acuze, spunând că, în perioada cât a fost la Cotroceni, preşedintele Băsescu u a făcut nimic altceva decât să-şi îmbogăţească familia, timp în care muritorii de rând au sărăcit şi mai mult. Voind să fie spiritual, Crin Antonescu face şi un joc de cuvinte, arătând că în turul doi va vota contracandidatul din turul al doilea al lui Traian Băsescu. Însă evident, acela nu va fi Mircea Geoană, ci însuşi Antonescu. O tiradă de jigniri este adusă candidatului PSD, Mircea Geoană, care este catalogat ca incompatibil cu funcţia de preşedinte al României. În opinia lui Crin Antonescu, candidatul PSD este mincinos, fricos şi fără coloană vertebrală, pentru că este „tras pe sfori de alţii”. De aceea, Geoană nu are şanse să ajungă în cel de al doilea tur de scrutin, deoarece la fel şi evident, lumea îl va vota tot Crin Antonescu.
Candidatul PNL le strigă direct în faţă celor care îl bănuiesc de blat, adică de faptul că nu îşi joacă corect şansele în raport cu Băsescu şi Geoană, catalogându-i pe „zvonaci” drept „papagali plătiţi”. Crin Antonescu ţine să-şi asigure susţinătorii că este un om de cuvânt, folosind din nou un joc de cuvinte. „Niciodată nu am făcut altceva decât ce am spus, iar acum am spus şi fac”, un joc mai mult sau mai puţin reuşit şi a cărui intenţie vizează plasarea pe o orbită familiar cu destinatarii mesajului. Familiaritate în exces, care străbate întregul demers discursiv şi care îndepărtează de demersul discursiv al lui Antonescu de rigorile unui adevărat discurs. Din dorinţa prea mare de fi pe placul electorilor, alocuţiunea lui Crin Antonescu semănă cu un discurs improvizat, ceea ce în fapt chiar şi este. Antonescu îi avertizează pe cei care cred că au şanse doar cu Băsescu sau cu Geoană, că el este singurul care a avut curajul să-l înfrunte pe Traian Băsescu în prima întâlnire televizată, creându-şi, astfel, imaginea salvatorului pe cal alb al naţiunii. Întreaga evoluţie discursivă a lui Crin Antonescu poate fi caracterizată ca fiind drept una inconsistentă, cu rupturi enunţiative, exclamaţii, aserţiuni interogative, cu limbaj coborât la nivelul „vulgului” şi, uneori, chiar indecent. Limbajul candidatului PNL ţine de imaginarul lingvistic violent al românilor, noţiune definită de Roxana Cesereanu, într-o exprimare dură, Crin Antonescu făcându-l pe Traian Băsescu „tiran”, iar pe Mircea Geoană „mincinos laş”.

În scurtul discurs pe care l-a avut cu prilejul lansării în cursa electorală pentru cucerirea Palatului Cotroceni, preşedintele partidului România Mare, Corneliu Vadim Tudor, nu şi-a dezminţit faima de deţinător al unui discurs marcat de un bogat evantai al imaginarului lingvistic. Cunoscut ca un pamfletar feroce, Vadim Tudor inventează pentru şeful statului cuvântul „dictachiorul”, compus din substantivele dictator şi chior, acestea făcând trimitere la vehiculatele tendinţe de exces de autoritate ale preşedintelui ţării, precum şi la o uşoară infirmitate vizuală a acestuia.
Temele preferate ale lui Corneliu Vadim Tudor sunt hoţia, corupţia şi sărăcia, motiv pentru care nici mesajul său de campanie – „Hoţilor, bandiţilor, ce aţi făcut cu ţara noastră – Puşcăria vă mănâncă” – nu putea să facă excepţie. Limbajul preşedintelui Partidului România Mare este unul alarmist, sumbru, Vadim Tudor anunţând că dacă nu va fi ales, populaţia României va rămâne de Sărbători fără hrană, căldură, lumină şi medicamente. Liderul peremist îi sperie pe electori că, în condiţiile în care vor alege pe altcineva, mii de români vor ajunge să mănânce de pe la ghenele de gunoi şi că, până la urmă, mulţi dintre aceştia se vor prăpădi de foame.
Pentru ca tabloul să fie complet, viitorul preşedinte al României, Corneliu Vadim Tudor va decreta starea de urgenţă şi va instala un sistem de autoritate de sus până jos. Acest mesaj este, în opinia noastră, unul mai degrabă sortit să îndepărteze alegătorii, prezentând terifianta imagine a unei Românii aflată în stare de asediu şi sub teroare. Limbajul din registrul violenţei şi secvenţele aproape apocaliptice, de confiscare a averilor şi prigonire a afaceriştilor necinstiţi, de convoaie întregi de mafioţi arestaţi, seamănă izbitor cu cele din filmele care ecranizează iadul comunist. După cum bine este cunoscut, Vadim Tudor promovează şi naţionalismul „luminat”, astfel că unele întreprinderi româneşti care au încăput pe mâna marilor companii trans-naţionale ar urma să se întoarcă, prin naţionalizare, la statul român. Din panoplie nu lipseşte eliminarea luxului şi crearea unui fond de ajutorare pentru ajutorarea oamenilor săraci. O imagine vizuală destul de sugestivă al unui organism viu în agonie creează candidatul PRM atunci când vorbeşte despre deblocarea funcţiilor vitale la statului, dovedind că jonglează foarte bine cu instrumentele tehnicii pamfletului. Astfel, funcţiile vitale ale corpului omenesc sunt asociate cu puterile legiuitoare, executivă şi judecătorească, fără de care un stat democratic nu poate funcţiona. Un joc de cuvinte foarte interesant este făcut pe final, când Corneliu Vadim Tudor spune că, în candidatura sa, nu mizează pe o singură carte, ci pe două, respectiv pe Constituţie şi Biblie. Afirmaţia trimite la Traian Băsescu, care era cât pe ce să-şi piardă fotoliul, pe motiv de încălcare a prevederilor legii supreme oricărei ţări, Constituţia.

Un personaj cu totul pitoresc şi un creator de imaginar lingvistic inedit este Gigi Becali, euro-parlamentar, preşedinte fondator al PNG, şi candidat la preşedinţia României cu 270.000 de susţinători, aşa cum acesta avea să anunţe cu prilejul lansării în cursa electorală.
Aşa cum se ştie, sloganul este o formă de discurs electoral, iar Gigi Becali a pornit înspre Cotroceni cu „Credinţă, nădejde şi dragoste”. Mesajul este unul profund religios, Becali fiind cunoscut ca un mare susţinător financiar al construirii de lăcaşuri de cult, dar şi un declarat adept în ale credinţei în Dumnezeu. Mesajul său are, într-adevăr, darul de răzbate şi a căpăta adepţi din această categorie de votanţi, însă aceasta nu este deloc de ajuns. Şi nici măcar candidatul Becali nu se aşteaptă la un vot de natură să-l propulseze din propriul palat direct în Palatul Cotroceni. Poate cu excepţia situaţiei în care preşedintele Traian Băsescu nu ar candida, caz în care, cu siguranţă, cu Gigi Becali, ptrivit proprie dale convingeri, va accede în turul al doilea al alegerilor, iar odată ajuns acolo, nimeni nu îl mai poate învinge. Mai mult decât atât, de la înălţimea tronului de şef al statului, Gigi Becali promite că va transforma România într-o ţară bazată adânc pe concepte religioase, iar drept urmare, graţie harului divin, pe plaiurile româneşti va curge doar lapte şi miere. Dar pentru aceasta, mai întâi va trebui purificat tineretul, localurile de streep teese şi sălile de jocuri mecanice trebuind a fi rase de pe faţa pământului.
În opinia noastră, discursul lui Gigi Becali este unul natural familiar şi nici măcar nu ar putea să fie altfel, din moment ce în dreptul studiilor avea la activ doar liceul. Limbajul acestuia se apropie de cel folosit în anumite medii, respectiv de unul de argou sau jargon: „pac şi repede un stree teese”. De altfel, Becali este foarte cunoscut în breasla fotbaliştilor, iar expresia uşor megalomană a acestuia: „România fără Becali e ca fotbalul fără minge” evidenţiază această apartenenţă. Prin discursul său colorat, Gigi Becali a făcut prozeliţi, a creat atitudini şi a modificat comportamente, de unde şi sintagma „becalizare”, una interesantă din unghiul de vedere al imaginarului lingvistic.
În concluzie, autorului unui discurs nu poate avea niciodată certitudinea că poate influenţa şi orienta în mod hotărâtor comportamentul electoral al destinatarilor. Astfel, imaginarul colectiv se va plia mai mult sau mai puţin pe cel al locutorului, iar această a corespondenţă se va vedea în ziua scrutinului, prin modul de configurare a rezultatului opţiunilor electoratului.

Bibliografie
1 Studiu de campanie (III): Candidat, teme şi imaginar lingvistic într-o campanie prezidențială, http://www.sandamariaardeleanu.wordpress.ro,
2 Ceseranu, Ruxandra, Imaginarul violent al românilor. România literară: 12 / 2002

Corpus de cercetare a imaginarului lingvistic din discursul electoral din pre-campania şi campania electorală pentru alegerile pezidenţiale din noiembrie-decembrie 2010

Discursul lui Traian Băsescu la finalul confruntării televizate din 3 decembrie 2009
Se termină o campanie electorală dificilă, o campanie în care singurul lucru pe care am vrut să-l transmit românilor a fost acela că i-am servit timp de 5 ani, cu responsabilitate, chiar dacă, de multe ori, am fost în situaţia de a mă confrunta cu clasa politică pentru a-mi respecta angajamentele faţă de români.
În mandatul următor, obiectivul meu este ca România să se modernizeze, fie că vorbim despre modernizarea statului, fie că vorbim de modernizarea clasei politice. Obiectivul meu este ca resursele financiare uriaşe care se cheltuiesc cu funcţionarea statului să fie utilizate acolo unde în mod real este nevoie, adică pentru pensii, pentru educaţie, pentru sănătate, pentru dezvoltarea infrastructurii.
În acelaşi timp vă asigur că voi rămâne un duşman, fără niciun fel de compromisuri, faţă de aceia ca Vîntu, Voiculescu, Patriciu, care cred că, subordonându-şi oameni politici, pot să-şi continue accesul aproape nelimitat către resursele statului, resurse care de fapt sunt ale cetăţenilor României.
În ceea ce priveşte viitorul, am convingerea că împreună, preşedinte şi popor, vom reuşi să modernizăm statul român, vom reuşi ca an de an să facem ca românii să trăiască mai bine decât cu un an în urmă şi, mai ales, vom reuşi să stopăm riscul de reîntoarcere la putere a unui PSD care are în urma sa marca privatizărilor periculoase. Ce s-a întâmplat până în 2004 cu Petrom, cu Alro Slatina, cu multe alte companii, nu trebuie să se mai întâmple în continuare. În cei 5 ani ai mandatului meu n-a existat nicio privatizare frauduloasă. În următorii 5 ani voi veghea ca averea statului să rămână la dispoziţia românilor şi nu a clientelei politice a PSD-ului. Este un obiectiv pentru care le garantez românilor că-mi voi depune toată energia.
Vă mulţumesc.
Sursa: http://www.antena3.ro

Discursul lui Mircea Geoană la finalul confruntării electorale televizate din 3 decembrie 2009
Am avut privilegiul să fiu în această campanie şi în aceşti ultimi ani de zile, cunoscându-i pe români. Am fost şi în ferme în agricultură, am fost şi în fabrici, am vorbit şi cu tineri studenţi, tineri cercetători… Am fost şi am văzut România aşa cum este ea astăzi, la 5 ani de mandat a celui care este în competiţie în această seară şi duminică cu mine. A fost un privilegiu să vă cunosc, a fost un privilegiu să vă ascult atât speranţele, cât şi dezamăgirile. Şi visele frumoase, dar şi necazurile. Am avut ocazia să reconfirm afecţiunea şi respectul meu pentru bătrânii din România. Am avut ocazia să spun tinerilor din România că voi încerca să scot din gândirea voastră ceea ce un tânăr român care a emigrat şi spunea: plec din România nu din cauza României, ci a răului care îl scoate din mine. Voi încerca să dau o şansă tinerilor acestei ţări. Voi încerca să fac un lucru bun pentru această ţară. Am avut, de asemenea privilegiul în aceste două săptămâni de după turul întâi să fac campanie cu dl. Crin Antonescu şi să-l am în echipa – pe care sunt convins că o vom aduce la putere în România – pe domnul Klauss Johannes. Vreau să mulţumesc modului ireproşabil în care domnul Crin Antonescu şi liderii liberali s-au comportat şi au acţionat în această perioadă. Am reuşit să adun în jurul meu în câteva zile formaţiuni şi lideri, personalităţi care până nu de curând vedeau în PSD, şi poate şi în mine, un fel de adversar ireconciliabil. Am demonstrat că pot să-i unesc pe români. Am demonstrat că pot să aduc oameni care pot să mă susţină, de la UDMR la PRM, la PNG, la PIN, la tot ce însemnă…., la PNŢCD… Doina Cornea – o figură emblematică a luptei împotriva comunismului – a spus că mă susţine în această campanie, pentru că domnul Băsescu nu reprezintă tipul de reformist care încearcă să se prezinte a fi. Am, de asemenea, un cuvânt de speranţă şi încredere: vom reuşi să aducem o nouă guvernare înainte de Crăciun. Voi fi garantul a unui alt mod de a face politică. Aţi văzut şi în această seară că ceea ce v-am spus în debutul acestei întâlniri, este că domnul Băsescu, ca să-şi ascundă eşecul mandatului său, a lovit tot sub centură, tot cu cuvinte meşteşugite şi nu reprezintă o soluţie pentru viitor.
În încheiere, vreau să spun ceea ce mi-a spus părintele Galeriu, duhovnicul meu, când am plecat în America, ca ambasador: „Slujeşte-ţi ţara, aşa cum îţi slujeşti familia”. Îmi iubesc familia şi îmi voi sluji ţara cu toată energia, fibra, talentul meu. Şi pentru că nu sunt singur în această bătălie, daţi-mi voie să vă arăt echipa mea şi echipa cu care vom conduce România începând cu 6 decembrie. Şi vreau să vă mulţumesc tuturor, familie şi prietenilor pentru că sunteţi aici.
Sursa: http://www.antena3.ro

Discursul(fragment) lui Crin Antonescu, candidat PNL la preşedinţia României, la mitingul electoral de la Bacău din 19 noiembrie 2009
„Am văzut mii de oameni care nu au fost aduşi cu forţa… Mii de oameni să-şi exprime convingerea că ţara asta are dreptul, după 20 de ani, la un alt preşedinte decât Traian Băsescu sau Mircea Geoană. Suntem aici ca să le spunem celor care se fac că nu înţeleg. Băsescu sau Geoană. Nici Băsescu! Nici Geoană!. Un preşedinte care începe să semene cu Ceauşescu. Un preşedinte care şi-a îmbogăţit clica şi i-a sărăcit pe români. Împotriva lui Traian Băsescu votez celălalt candidat din turul doi. Celălalt candidat este Crin Antonescu!
Am spus că Mircea Geoană este inacceptabil ca preşedinte al României. Pentru că minte, pentru că nu are curaj, pentru că este tras pe sfori de alţii, este inacceptabil ca preşedinte al României. De aceea nu va fi turul doi. Sau dacă va fi în turul doi, vom vota tot cu Crin Antonescu.
Ce este neclar domnilor care repetaţi ca nişte papagali plătiţi, zi de zi, că m-am înţeles cu Geoană, ba că m-am înţeles cu Băsescu. Niciodată nu mi-am călcat cuvântul! Niciodată nu am făcut altceva decât ce am spus, iar acum am spus şi fac. Nici Băsescu, nici Geoană! Vor încerca până la sfârşitul acestei campanii să vă convingă că nu aveţi de ales, că nu aveţi şanse decât cu Băsescu sau Geoană. Iar eu voi încerca să vă conving, aşa cum am convins şi ieri pe românii care au urmărit confruntarea de la Cluj, că eu, şi nu Mircea Geoană, am avut curajul să-l înfrunt pe Traian Băsescu.
Voi încerca în continuare să-i conving pe români că după 20 de ani merită altceva decât un tiran ca Băsescu şi un mincinos laş ca Geoană”.
Sursa: http://www.1tvbacau.ro

„Corneliu Vadim Tudor si-a lansat candidatura la preşedinţie in strada, cu scandal”
Liderul Partidului Romania Mare (PRM), Corneliu Vadim Tudor, îşi lansează, duminica, începând cu ora 12.00, candidatura la alegerile prezidenţiale[…].
Chiar de la început, Vadim Tudor l-a identificat pe Traian Băsescu drept principalul vinovat pentru problemele legate de lansarea candidaturii sale, precizând ca şeful statului „a dat ordin” pentru a i se „bloca” intrarea în cursă. Preşedintele PRM l-a catalogat pe şeful statului drept „dictachiorul” şi a făcut referire la mesajul sau din campanie: „hoţilor, bandiţilor, ce aţi făcut cu tara noastră – puşcăria va mănâncă!”.
[…]Vadim Tudor si-a anunţat sloganul de campanie, „Salvaţi România, SOS Poporul Român” şi a menţionat că nu are un program, dar promite cinci măsuri dacă va fi ales preşedinte.
”Unu – asigurarea în bune condiţiuni a sărbătorilor de iarnă şi anume hrana, căldura, lumina, medicamente pentru populaţie cel puţin până ieşim în primăvară, deci, dacă nu se iau măsuri urgente acum vom pierde pe drum mii si mii de semeni ai noştri care nu au ce mânca şi care caută prin gunoaie. Doi – decretarea stării de urgenta în economie, trebuie închise de urgenţă robinetele jafului, trebuie luat înapoi Petrom-ul, trebuie naţionalizate câteva combinate, câteva uzine, câteva bănci (…) Trei – arestarea a circa 1.000 de mafioti, se ştiu ei care. Confiscarea averilor lor şi formarea unui fond naţional de ajutorare a oamenilor săraci. Patru – instaurarea unui regim de austeritate de sus până jos şi eliminarea luxului, să se termine cu odraslele de bani gata(…) Cinci – deblocarea funcţiilor vitale şi a instituţiilor statului român, pentru că nu mai merge nimic în ţara asta, niciuna dintre puteri, anume puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească”, a promis preşedintele PRM
De asemenea, Vadim Tudor a precizat ca „mizează” nu pe o singura carte, cum a făcut Băsescu, ci pe două, pe Constituţie şi pe Biblie.

HotNews.ro(text+video)
18 octombrie 2009

„Becali şi-a anunţat candidatura pentru preşedinţie şi victoria… din 2014”
„Am strâns aproximativ 270.000 de semnături, pot să-mi depun candidatura pentru preşedinţia României. Sloganul meu va fi „Credinţă, nădejde şi dragoste”.
[…](referitor la accederea în Cotroceni) Nu ştiu dacă se va întâmpla acum, dar probabil că se va întâmpla în 2014, cu siguranţă. Daţi-mi 10 ani de mandat şi veţi vedea România pe care o va iubi şi Dumnezeu. România fără Becali e ca fotbalul fără minge”.
[…]„Nu veţi mai vedea sexi cluburi, nu veţi vedea cazinouri în ţară. Cum apare un bloc, un subsol mai mare, pac şi repede un streep tees. Cum apare un parter mai mare, pac şi câteva jocuri de alea, electronice. Ca să curăţăm tineretul României!”.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––
„Dacă nu candidează Traian Băsescu, iau în calcul intrarea în turul doi, pentru ca nu văd cine mă poate învinge pe mine. Dacă Traian Băsescu candidează, sper la locul trei”, a explicat liderul PNG.
5 Octombrie 2009
Sursa: http://www.ştirileprotv.ro (video +text)

Semiotică şi limbaj posturo-mimico-gestual în talk show

Posted in Uncategorized on 10/08/2009 by viapressnet

      La succesul unei emisiuni de tip talk show concurează  multiple elemente, începând de la generic, organizarea studioului, structura emisiunii, „calitatea” participanţilor, temele abordate şi personalitatea moderatorului. Pornind de la aceste premise, urmărim felul în care imaginea şi textul contribuie la constituirea semnificaţiei, începând chiar cu genericul emisiunii, surprins în imaginea nr. 1 din anexă. Însuşi titlul de „Ştirea zilei” creează receptorului un orizont presant de aşteptare,  telespectatorului inducându-i-se dorinţa de a nu rata momentul în care va fi tratat pe larg şi din toate de vedere cel mai important eveniment din ziua respectivă. Cele trei obiective ale camerelor de luat vederi prezente în generic pot fi asemănate cu nişte ochi larg, şi permanent deschişi, înspre lumea reală. Rulate secvenţial şi rimând, „Ştirea” şi „Firea” arată că moderatorul se află chiar la locul potrivit,  iar muzica de fond, una cu tonalităţi dramatice, precum şi culoarea albastră a fundalului, întăresc impresia că vor fi abordate  subiecte deosebit de importante şi că vor putea fi urmărite discuţii la fel de serioase. De asemenea, cuvântul „Ştirea”, scris cu un font alb „oficial”, în plan secund, este „vegheat” de o „aură” albăstruie care sugerează plasarea în lumea supremă a ideaticului.  În acelaşi timp, cuvântul „Zilei”, cu un caracter la fel solemn şi cu dimensiune dublă, aflat şi în prim plan, ancorează demersul şi mai acut în actualitate. Titlul emisiunii este plasat în aşa fel încât „fură” cursiv privirea cititorului de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Ultima lectură şi cea care rămâne în memorie este numele animatorului Gabriela Vrînceanu Firea, evidenţiat printr-o altă tentă de alb albastru. În colţul din dreapta jos, este înscris, ca de altfel, şi pe durata celorlalte emisiuni, sigla postului Antena 3, a cărei semnificaţii nu ne propunem să o decodificăm aici. Ca elemente de permanenţă, în stânga jos, pe fond roşu este titrat cu alb, „Ştirea zilei”, în aşa fel încât telespectatorul să nu uite ce emisiune urmăreşte.  La fel şi adresa electronică a emisiunii. În partea opusă, pe diagonală, în dreapta sus, cu caractere asemănătoare, şi tot pe un roşu „stins”, destinatarii sunt atenţionaţi că emisiunea rulează în direct, ceea ce îi face pe aceştia martori la evenimente care – de ce nu? – ar putea face istorie. Ca element de noutate, odată cu „ridicarea” genericului în dreapta sus, lângă o stea galbenă cu „umbră” a Uniunii Europene, stă „impregnat”, de asemenea, pe întregul interval al demersului jurnalistic de tip talk show, înscrisul „Alegeri europarlamentare 2009”, emisiunea având loc în timpul campaniei electorale pentru scrutinul din 7 iunie.

        Important  de văzut  este cadrul în care au loc discuţiile, studioul emisiunii fiind dominat tot de coloarea albastră(Imaginea 5). În planul îndepărtat este prezent, la o dimensiune consistentă, acelaşi obiectiv al camerei de filmat, pe care stă, ca element distinctiv, titlul emisiunii: „Ştirea zilei”. În acelaşi plan sunt prezente forme geometric regulate, respectiv dreptunghiuri de natură să denote rigurozitatea sau caracterul „ştiinţific” al discuţiei. Tijele metalice, ţâşnind pe verticală, lasă loc prezenţei dinamismului. Suportul semi-circular al tuturor elementelor menţionate insinuează centrarea confruntărilor pe un traseu armonios, simetric, cercul urmând a se închide apoteotic, împlinit, la finele talk show-ului. La fel, semi-circulară este şi masa la care evoluează moderatorul şi invitaţii, plasarea de aceeaşi parte a diametrului lăsând să se înţeleagă invitaţia la colaborare. La rându-i, masa discuţiilor tronează pe un platoul strălucitor în formă de semicerc, acesta din urmă părând că pivotează în jurul element cilindric central, un obiectiv video în secţiune din planul apropiat.

      În acelaşi  sens, al produsului comun de calitate, intervin anonimii din spatele imaginii, regizorii de platou şi cameramanii, care prin „manipularea” tehnicii video şi fidela aplicare a procedurilor, reuşesc să surprindă aspectele definitorii ale comunicării non-verbale. Astfel, analiza a ceea ce funcţionează sub denumirea de mărci posturo-mimo-gestuale poate revela o altă identitate a participanţilor la talk show. Potrivit specialiştilor, decodarea manifestărilor corporale, expresiilor feţei şi posturii vor avea un rezultat fascinant, de de-voalare a personalităţii ascunse şi, cu mare probabilitate, a celei veritabile a actanţilor. În consecinţă, calitatea discursului politic televizat depinde de punerea în scenă, deliberat sau inconştient, a expresiei feţei şi limbajului corpului.

     Dintre componentele corpusului, analizăm, imaginile nr.6 şi nr.7.   Gheorghe Flutur: „Să nu uităm să punem lucrurile într-o anumită ordine; trebuie România guvernată, trebuie să construieşti o majoritate şi interesul de partid să-l pui de o parte. Interesul României… Criza bătea la uşă. Am făcut acest parteneriat cu PSD şi mergem înainte. Restul este istorie şi o vor judeca ceilalţi”.

Privirea îndreptată înspre moderator a vicepreşedintelui PDL, Gheorghe Flutur cere aprobarea acestuia. În acelaşi timp, aceasta relevă, în imaginea printată, convingerea că vorbitorul spune un adevăr universal, de care domnia sa este convins, şi de care, de la sine înţeles, ar trebui să fie pătrunsă toată lumea. Mai puţin vicepreşedintele Norica Nicolai,  partenerul de discuţie, pe care Flutur pare să o considere aproape de neînţeles din acest punct de vedere. De altfel, Gheorghe Flutur pendulează doar într-o rotaţie  limitată, între Gabriela Vrînceanu Firea şi planul care pică pe camera de luat vederea, şi mai puţin înspre Norica Nicolai. Iar atunci când pivotează oarecum înspre vicepreşedintele PNL, ochii îi sunt lăsaţi în jos.  Demersul său discursiv este marcat mai mult de o răsucire limitată a capului, mai puţin cea a trupului, ceea ce denotă acelaşi efort minim la care este dispus vicepreşedintele PD-L, pe calea unei concesii făcute invitatului de la partidul din opoziţie. În secvenţa video înregistrată, Gheorghe Flutur îşi mişcă braţele de la dreapta la stânga sa, de la moderator înspre adversarul politic, lăsând, pe acesta din urmă, tot în planul secund. Palmele autorului discursului, uşor flexate şi îndoite în forma de căuş, vor să dea aceeaşi senzaţie a împărţirii adevărului  pe care îl exprimă. Cele susţinute de Gheorghe Flutur sunt de-a dreptul amuzante pentru Norica Nicolai. Imaginea tipărită îl surprinde pe vicepreşedintele PNL cu un zâmbet larg, pe chipul acestuia remarcându-se senzaţia de ilaritate pe care o provoacă „construcţia” oratorică a dlui Flutur. Privirea orientată înspre colţul ochilor, în partea opusă lui Gheorghe Flutur, exprimă contra-punerea faţă de cele afirmate de viceliderul PDL. În schimb, poziţia înspre în sus a frunţii şi, de asemenea, sprâncenele ridicate, pot semnifica atât nedumerirea, cât şi existenţa unei opinii proprii distrugătoare pentru cea a oponentului. Vizionând înregistrarea video, mişcarea trunchiului Noricăi Nicolai reliefează un mix între dezaprobare, nerăbdare şi contrarietate.            

Norica Nicolai: „Am certitudinea, văzând ceea ce se întâmplă, în ţară, şi modul în care se negociază, că, de fapt, împărţirea funcţiilor este principala politică pe care o face acest guvern”.   

      Luarea de cuvânt a  Noricăi Nicolai este sobră, ochii imobili şi ţinuta verticală a trupului(imaginea nr.7) venind să scoată în evidenţa  importanţa celor afirmate şi, în acelaşi timp, efectele pe care „ceea ce se întâmplă ar putea să le aibă”. Privirea autorului discursului este îndreptată înspre înainte, în obiectivul camerei de filmat. Astfel, Norica Nicolai se adresează în mod direct telespectatorilor, dorind să  ajungă la inima acestora. Vicepreşedintele PNL caută susţinere şi, în acelaşi timp, cere, parcă, luarea de atitudine din  partea receptorilor. Imortalizat în această imagine, Gheorghe Flutur priveşte cu oarecare superioritate pe partenerul de discuţii, lăsând să răzbată la suprafaţă că Norica Nicolai spune „lucruri trăsnite”. La fel, radiază din expresia facială a vicepreşedintelui PDL, „poate să vorbească cât vrea că, pentru că, oricum cele afirmate sunt nerelevante”. 

      Dacă ar fi să avansăm o concluzie, de remarcat este faptul că imaginea şi cuvântul se completează reciproc în actul comunicării. De asemenea, limbajul non-verbal, inclusiv mărcile  posturo-mimo-gestuale, constituie o adevărată provocare pentru decodificarea  semiotică.                        

 Bibliografie

  1. 1.    Rovenţa Frumuşani, Daniela, Analiza discursului, Bucureşti, Editura Tritonic,  2004.
  2. 2.    Maigueneau, Dominique, Analiza textelor de comunicare, Iaşi, Institutul European, 2007.

Cultură politică şi mass media

Posted in Uncategorized on 10/08/2009 by viapressnet

 

 

După căderea comunismului în Europa de Est, s-a pus cu acuitate problema formării şi dezvoltării unei culturi politice specifice democraţiei, bine racordată valorilor universale şi care să faciliteze participarea activă, responsabilă a cetăţeanului la viaţa politică. Cultura, identitatea şi politica reprezintă un trio care întotdeauna a constituit o provocare. Aceasta pentru că trimite în mod direct la trei ipostaze esenţiale ale omului: conştiinţa autor de valori, conştiinţa identificată în alteritate şi conştiinţa care îşi asumă servitutea. La acestea, am adăuga noi, mass media, ca sursă principală informare, formator şi modelator de atitudine, precum şi ca mediator între diverse segmente ale societăţii. 

         Sensul originar al cuvântului cultură provine din latinescul „cultusa” şi este legat de cultivarea pământului, de agricultură. Unii gânditori, precum Cicero şi Cezar l-au folosit cu sensul de cultivare a spiritului, meditaţie filozofică sau de creaţie literară sau artistică. O astfel de conotaţie a fost dată noţiunii de cultură şi de către gânditorii greci Herodot, Platon sau Aristotel. Herodot, în lucrarea sa „Istorii”, vorbeşte de perşi, spunând că aceştia nu au cultură, prin faptul că nu sunt în măsură să facă distincţia dintre libertate şi alte valori. La rândul său, Platon, în Republica şi Legile, consideră necesară crearea unei culturi care să aibă ca obiectiv educarea elitei politice şi pe cetăţeanul atenian. În epoca luminilor, gânditori ca Diderot, Holbach şi Helvetius apreciau că ideile, opiniile, cunoştinţele, respectiv cultura, constituie factorul esenţial al dezvoltării sociale. Montesquieu, Tocqueville şi Voltaire au susţinut, de asemenea, că sistemul politic, instituţiile unei societăţi nu sunt manifestări şi rezultate întâmplătoare, ci ele sunt produsul unei anumite culturi.

Conceptul de cultură are o pluralitate de accepţiuni, în lucrările de specialitate existând o mare diversitate de sensuri şi semnificaţii atribuite acestui termen. În lucrarea sa “Sociodynamique de la culture”, Abraham A. Moles semnala existenţa a peste 250 de definiţii. Indiferent de tipul de discurs referitor la cultură, în general toţi sociologii sunt de acord asupra câtorva note definitorii ale conceptului. Astfel, idei de genul: cultura este un produs socio-istoric care dă măsura omului, prin cultură omul se deosebeşte de toate celelalte specii ale biosferei, cultura cuprinde toate achiziţiile agenţilor acţiunii sociale rezultate din creaţie, cultura este tot ceea ce este învăţat în cursul vieţii sociale şi transmis din generaţie în generaţie, este moştenirea învăţată şi socialmente transmisă etc. întrunesc acordul antropologilor, sociologilor sau umaniştilor. În prezent, este unanim acceptat că orice comunitate umană, orice individ, întreprindere, partid politic, stat, elită politică etc posedă o cultură specifică, concretă, care influenţează, determină dezvoltarea totală a membrilor componenţi. La naştere, orice individ uman găseşte o cultură gata constituită, pe care o va asimila pe măsură ce va deveni un subiect cultural, prin educaţie, auto-educaţie şi prin acţiunea factorilor de socializare.

În general, prin cultură politică literatura politologică desemnează ansamblul cunoştinţelor, valorilor, normelor, convingerilor, sentimentelor, trăirilor, modalităţilor de gândire de natură politică pe care se întemeiază şi funcţionează sistemul politic. Cultura politică este o realitate prezentă în toate societăţile organizate după criterii politice, fiind rezultatul eforturilor cumulative de a înfăptui o ordine socială în care viaţa indivizilor să fie posibilă, să fie garantată, în care să se asigure premisele necesare bunei funcţionări a întregului corp social. Fiind o componentă a ansamblului culturii unei societăţi, cultura politică are aceleaşi componente structurale, dar care gravitează în jurul valorilor politice şi care ghidează desfăşurarea acţiunii politice, funcţionarea sistemului politic al societăţii. Pentru că există o diversitate imensă de colectivităţi umane organizate politic şi o varietate impresionantă de agenţi politici concreţi, rezultă un pluralism al culturilor politice. Expresia „cultură politică” a fost introdusă în politologie în ultima jumătate de secol, mai ales în preocupările cercetătorilor americani. Primele studii empirice, sociologice au fost dedicate culturii politice a democraţiei şi structurilor, proceselor sociale care o susţin. Gabriel A. Almond şi Bingham G. Powell, în 1966, scriau: “Cultura politică este un model de atitudini intelectuale şi de orientări faţă de politică, manifestate în rândul membrilor unui sistem politic. Ea este un domeniu subiectiv care stă la baza acţiunilor politice şi care le conferă importanţă. Cu alte cuvinte, cultura politică reprezintă întreaga reţea de orientări, atitudini, convingeri şi valori prin care individul se raportează la sistemul politic”[1]. În acelaşi spirit, Lucian W. Pye concepea cultura politică drept un set de credinţe şi atitudini care dau sens vieţii politice şi care oferă regulile menite să regleze comportamentul politic. Ea cuprinde atât idealurile politice, cât şi normele cu care se operează în politică. La fel, politologul englez Al. Ball considera că în ansamblul ei, cultura politică se compune din atitudini, credinţe, emoţii şi valori ale realităţii legate de viaţa politică. Iar francezul Y. Schemeil preferă expresia “culturi politice”, care ar sugera pluralismul cultural, pentru că în realitate nu există o cultură politică unică; pot însă exista note comune ale acestor multiple culturi politice: atitudinea faţă de sistemul politic, credinţele şi semnificaţiile politice pertinente pentru o colectivitate. Toate aceste definiţii ale culturii politice au ca numitor comun faptul că înfăţişează predilect dimensiunea subiectivă a practicii politice, se referă explicit la dimensiunile psihologice ale politicului care sunt, în esenţă, trei: cognitivă(cunoştinţe, explicaţii, interpretări, anticipări referitoare la evenimentele politice interne şi externe); afectivă sau emoţională(exprimată în afecte, disponibilităţi afective, sentimente, pasiuni etc.), care au un rol evident în formarea atitudinilor, a crezului politic şi dimensiunea de evaluare exprimată în judecăţile de valoare cu referire la evenimentele şi procesele politice în funcţie de scara de valori la care individul a aderat. Evident, aceste trei dimensiuni ale culturii politice sunt corelate sistemic şi funcţional rezultând trei stări de spirit ale populaţiei în raport cu politicul: aprobare, apatie şi alienare.

Cultura politică se exprimă prin acţiunile agenţilor politici. Seriile de acţiuni politice istorice valorifică în mod coerent întreaga cultură stăpânită de agenţii politici, cu predilecţie – cultura politică, rezultând diferite stiluri de acţiune politică. Stilul politic(fie al unui lider, fie al unui partid sau grup de presiune) exteriorizează idealurile, valorile, proiectele şi normele la care agentul politic aderă, dând o anumită personalitate şi putere de influenţă acestuia. Stilul unui agent politic este cultura lui în acţiune, este civilizaţia politică.

Existenţa si funcţionalitatea unei culturi politice, constituie o condiţie esenţială în fiinţarea si funcţionalitatea unui regim politic democratic. În adevăratul sens al cuvântului, noţiunea de cultură politică nu a existat în sistemul politic totalitar comunist. Ceea ce exista şi se practica era de fapt propaganda ideologică, care urmarea impunerea şi însuşirea dogmei comuniste. Regimul comunist nu era interesat în existenta şi funcţionalitatea unei adevărate şi autentice culturi politice, întrucât ea ar fi însemnat lărgirea cunoştinţelor şi orizontului politic, descoperirea unei alte alternative politice la regimul comunist, fapt ce nu era in interesul guvernanţilor comunişti. Într-un regim totalitar de genul celui comunist o adevărată cultura politică venea în contradicţie cu însăşi conţinutul acestuia, cu structurile sale ne-democratice, cu sistemul politic si ideologic a luptei sale de alternanţa politică. O adevărată şi autentică cultură politica nu poate exista şi funcţiona decât într-un regim edificat pe principii şi valori democratice. Doar într-un asemenea regim, ea poate să-şi pună în valoare conţinutul şi esenţa sa democratică, utilitatea şi eficienţa socială. Ca forma de guvernare, regimul politic democratic nu se poate realiza fără o solidă cultură politică. Ea se implică atât în fundamentarea şi structurarea sistemului politic, cât si în funcţionalitatea componentelor sale. Eficienta funcţionării unui sistem politic democratic este indisolubil legată de modul în care membrii societăţii îşi însuşesc normele şi valorile politice, în care le transpun în practică. Gradul participării membrilor societăţii la viaţa politică, eficienţa şi responsabilitatea acestora este în mod direct legată şi de nivelul lor de cultura politică. În ultima instanţă, cultura politică se materializează în participare, în acţiune şi comportament politic.

În opinia noastră,  ca orice sistem în evoluţie, transformare şi continuă căutare a identităţii, în perioada post-revoluţionară trăsăturile vieţii politice româneşti au fost diverse, unele metamorfozându-se şi perpetuându-se. Evident, pe lângă agenţii politici, un  loc central revine guvernaţilor, în speţă alegătorilor.  Studiul calitativ „Cultura politică în România”, lansat de Fundaţia „Soros” România, pe 30 octombrie 2008, în preajma alegerilor parlamentare uninominale, reflectă o serie de aspecte caracteristice culturii politice autohtone, aşa cum sunt ele înţelese şi redate de către electori. Astfel, parlamentarul ideal(politicianul român) este cinstit („nu votează la doua mâini”; „nu îşi votează mărirea salariului sau a pensiei”), harnic („nu doarme la şedinţe”), îl reprezintă pe cei care l-au ales, îl ascultă, le înţelege nevoile şi ţine cont de ele în elaborarea legilor, este un bun profesionist, are onoare şi demnitate, îşi ţine promisiunile făcute în campania electorală. În ceea ce priveşte introducerea votului uninominal, noul sistem este considerat a fi bun sau cel puţin cu un potenţial mai mare faţă de alte sisteme posibile, de către aproape toţi respondenţii. Un număr mic de persoane, dintre cele intervievate, preferă vechiul sistem sau un sistem majoritar cu doua tururi de scrutin. Studiul „Cultura politică în România” abordează şi subiecte legate de interesul şi participarea românilor în viata politică, încrederea alegătorilor în sistemul politic şi în politicieni, relaţia economic-politic, responsabilităţile cetăţenilor şi influenţa lor în deciziile politice. Aproape toţi intervievaţii consideră că politicul le influenţează viaţa, însă părerea majorităţii este că, atunci când se iau decizii politice, nu se ţine cont de nevoile cetăţenilor. De cealaltă parte, în viziunea participanţilor la cercetare, cetăţeanul ideal trebuie să respecte legea, să-şi plătească taxele, să-şi exprime punctul de vedere, să se implice activ în viata comunităţii, să-si ajute semenii şi să colaboreze cu aceştia. Analistul politic Dan Pavel în editorialul „Cetăţenii neputincioşi şi cultura lor politică”, din Cotidianul „Ziua”, evidenţia că eşecul politicii din România are drept cauză un cerc vicios: „politicienilor nu le pasă de cetăţeni, iar cetăţenii se cred prea neputincioşi pentru a-i influenţa pe politicieni. Astfel, singura reacţie a cetăţenilor este să-şi înjure primarii şi politicienii, dar nu fac nimic pentru a le schimba comportamentul, pentru a le impune un alt cod de conduită”[2]

În acest context, un rol important revine şi mass media, unul dintre principalele vehicule al manifestării a „purtătorilor” de cultură politică. Prim intermediul acestora, actorii politici par să deţină primul plan, în timp ce populaţiei nu-i mai rămâne decât să asiste la spectacol. Editorialistul Ioana Paverman este de părere că „prioritatea jurnalistului devine, în cea mai mare măsură, vânarea senzaţionalului, în timp ce prioritatea politicienilor pare să fie exploatarea senzaţionalului, iar a publicului larg savurarea senzaţionalului”[3] .Pe deasupra, mijloacele de informare în masă pot facilita accesul electoratului la oferta politică, dar îl poate şi limita, printr-o expunere subiectivă sau selectivă.
        Schimbările radicale în sistemul şi regimul politic după 1989, adoptarea unei noi constelaţii de valori politice impune necesitatea re-socializării politice a cetăţeanului – proces deosebit de complex, de sinuos. Într-un astfel de proces, susţin specialiştii, revine în actualitate mai vechea problemă şi teorie a “formelor fără fond” construită în cultura românească de către Titu Maiorescu. El sesizase discordanţa dintre instituţiile politice, codurile juridice, iniţiativele de reformare a organizării politico-statale introduse în România în a doua jumătate a secolului trecut şi structura economică, socială, tradiţiile, obiceiurile şi fondul sufletesc al poporului. Viciul cel mai mare al politicienilor de atunci era crezul lor nerealist potrivit căruia formele copiate din Europa Occidentală – bogată şi civilizată, se potrivesc şi vor fi productive în spaţiul românesc. Dar, în realitate, era de părere T. Maiorescu, acestea sunt producţii moarte, pretenţii fără fundament, forme care nu au premise suficient de maturizate în cultura şi viaţa economică naţională. Problema ar putea fi pusă la fel şi în prezent, mentalitatea colectivă, atitudinile, deprinderile şi obişnuinţele formate pe parcursul mai multor decenii de viaţă politică totalitară neputând încă a fi în locuită. Astfel de probleme emană din practica tranziţiei României spre economia de piaţă şi o democraţie matură care demonstrează că instituţiile, legile, Constituţia, oricât de bine concepute au fost ele, prin ele însele nu sunt suficiente pentru ca statul de drept să devină o realitate sau ca economia de piaţă să fie o sursă de progres şi de bogăţie. Atât timp cât legiferările, practicile guvernamentale, instituţiile create vor rămâne exterioare vieţii practice a majorităţii cetăţenilor, câtă vreme cetăţenii vor fi indiferenţi, apatici la schimbările reformatoare, teoria maioresciană îşi va păstra actualitatea, adică performanţele regimului politic nu vor fi cele aşteptate de societatea civilă. Toate acestea induc importanţa re-socializării politice a cetăţenilor, generalizării culturii politico-civice potrivită realităţilor concrete din România, constituirii unor atitudini politice active, raţionale care antrenează responsabilitatea cetăţeanului de rând. Însă, formarea unei culturi politice a participării la nivelul omului obişnuit este o chestiune de timp, uneori de generaţii; este, în primul rând, un rezultat sigur al pedagogiei politice, al educaţiei civice. Educaţia politică, realizată cu aportul diferitelor instituţii de socializare, poate grăbi procesul de reformă, poate realiza corelaţia necesară între instituţionalizarea politico-juridică şi fondul sufletesc, mentalitatea colectivă, facilitând, astfel, eficienţa funcţionării unui sistem politic democratic.

Bibliografie

1. ALMOND, Gabriel A., SIDNEY, Verba, “Cultura civică”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996

ALMOND, Gabriel A., POWELL, B. G., “Coparative Politics. A Developmental Approach”, Boston, 1966

3. *** “Dicţionar de sociologie”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996

4. DUVERGER, Maurice, “Sociologie de la politique”, PUF, Paris, 1973

5. GOODMAN, Norman, “Introducere în sociologie”, Editura Lider, Bucureşti

6. HUNTINGTON, Samuel P., “Viaţa politică americană”, Humanitas, 1994

7. IOVAN, Marţian, “Valori umane în reflecţia filosofică”, Ed. Multimedia, 1998

8. LE BON, Gustave, “Opiniile şi credinţele”, E.S., Bucureşti, 1995

9. MĂGUREANU, Virgil, “Studii de sociologie politică”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997

10. RADU, Raisa, “Cultura politică”, Ed. Tempus, Bucureşti, 1994

11. SCHIFIRNEŢ, Constantin, Formele fără fond, un brand românesc, Comunicare.ro, Bucureşti, 2007

12. SCHWARTZENBERG, Roger-Gérard, “Statul spectacol”, Bucureşti, 1995

13. VÂSLAN, Călin, “Politologie”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

14. ZĂPÎRŢAN, Liviu, “Repere în ştiinţa politicii”, Editura Fundaţiei “CHEMAREA” IAŞI, 1992


 


[1] Gabriel Almond, Bingham G. Powell, Comparative Politics. A Developmental Approach, Boston, 1966, p.50.

 

[2] Dan Pavel, „Cetăţenii neputincioşi şi cultura lor politică”, „Ziua”, nr. 3651, 17 decembrie 2007

[3] Ioana Paverman, Noi, mass media şi democraţia, Observatorul cultural, nr. 458, 21 ianuarie 2009

 

Wrestling, o privire asupra fenomenului şi semnificaţiei confruntării feminine în ring

Posted in Uncategorized on 10/08/2009 by viapressnet

 

 

        Atunci când în ring se întâlnesc femeile, luptele de wrestling capătă o semnificaţie deosebită. Concurentele se confruntă mai mult verbal, şi în cu totul alt gen decât bărbaţii, iar rolul arbitrului, de asemenea este unul mai blând. Femeile se privesc ochi în ochi, simulând aruncarea flăcări ucigătoare, cu toate că, în realitate, ele nu sunt, totuşi, acele luptătoare sângeroase pe care spectatorii însetaţi de sânge le vor. Evident, putem bănui că în sală se află un public faţă de care feminitatea, în plenitudinea toată ei, este încă plină de secrete, un public suferind de pe urma legăturilor superficiale şi dramelor din mediul familial.

Tentaţia inefabilului feminin  – aşa cum aveau să-l numească poeţii – îi îndeamnă pe tinerii ne-experimentaţi, sau pe maturii blazaţi, să păşească pe un teritoriu menit să le satisfacă fantasmele, printr-un moment de distracţiei intens şi frugal. Pe ring, cu toţii, nu-şi vor găsi decât o transfigurare a propriilor năluciri, ambalate comercial, în oferta unui spectacol  feminin  menit să stoarcă bani din buzunarele amatorilor de senzaţii tari. În cele din urmă, însă, aceştia  nu poartă vina ultimă, noua societate, eliberată de chingile puritanismului, manifestându-se în valenţe nebănuite şi prin instinctele adormite retrezite la viaţă.

       La o asemenea gală, publicul fiind predominant masculin, gesturile femeilor wrestler nu sunt deloc întâmplătoare, ci atent studiate la antrenamente. Înaintea intrării în scenă, ele vor fi minuţios fardate şi machiate, scopul fiind obţinerea unui efect maxim la asistenţă. La fel, costumele lor nu vor fi nici pe departe precum cele purtate de către luptători bărbaţi, acesta din urmă echipament semnificând, de regulă, forţă şi pornire războinică, menite a antrena spectatorii în ritmul ameţitor al furiei şi puterii distrugătoare.

      Femeile wrestler vor purta echipament sexy, în culori care incită simţurile, şi care are calitatea de a lăsa pradă vederii cât mai mult din ceea ce nu ar trebui expus ochiului decât în intimitate. Accesoriile sunt, de multe ori, asemănătoare celor expuse în sexi-shop-uri, destinate bărbaţilor fără de prejudecăţi şi vânătorilor de plăceri extreme.

      Gesturile războinicelor din wrestling diferă tot timpul de cele ale omologilor luptători masculini, la fel şi ţipetele de durere de pe urma loviturilor încasate sau ale aparentelor suferinţe cauzate pe multiple căi. Aceasta pentru că, indiferent de natura episodului de pe scenă, obligatoriu este ca luptătoarele să fie senzuale, provocatoare şi, în ultimă instanţă, excitante. Astfel, sub pretextul satisfacerii şi potolirii pornirilor  animalice, asistenţa masculină din sală este exploatată în toată profunzimea ei conştientă sau inconştientă. În consecinţă, women wrestling oferă, ca un şi un tranchilizant, aproape tot ceea ce spectatorilor le-ar plăcea să vadă.  De aceea, în timpul luptelor, femeile vor cădea tot timpul una cu capul între sânii celeilalte, se vor intersecta între coapse, imitând şi sugerând scene cu simbolică sexuală. Toate acestea fac parte din regulile jocului, în spatele acestora stând un întreg arsenal de tehnici de disimulare, în plasa cărora cad victime din ambele tabere, atât a prestatorilor din ring, cât şi a plătitorilor din sală.   

         Barthes Roland, analiza, la vremea lui, acum câteva zeci de ani, luptele de catch. Semioticianul prezintă scene şi imagini pitoreşti, care, prin analiza minuţioasă a autorului „Mitologiilor”, nu excedează nici zilelor noastre, acestea făcând, încă, deliciul televiziunilor de sport şi marilor ecrane. Unul dintre eroii wrestling, aşa cum este cunoscut el publicului larg, este Hulk Hogan, imortalizat în peliculele anilor 90 şi pe care, cu siguranţă, autorii genului nu l-au dat uitării.

Pe de altă parte, recent a fost lansat filmul „Wrestler”, realizarea cinematografică cu multiple aprecieri şi care, în România, va rula, în premieră, în martie 2009.  Mikey Rourke, actor rămas relativ în umbră în ultima perioadă, remarcat în „9 săptămâni şi jumătate”, alături de Kim Basinger, joacă rolul şi descrie traseul biografic al unui wrestler aflat în ultima fază a activităţii sale. Dacă la început, „Randy the Ram Robinson” – „Berbecul” era preferatul publicului, acum a venit vremea retragerii. Din cauza vieţii dezordonate, „Berbecul”, simbol al încăpăţânării de pe ring, este nevoit să-şi calce pe inimă, recunoscând neîmpăcat apunerea propriei perioade de glorie.

Banii puţini încasaţi din ultima confruntare nu-i mai asigură supravieţuirea, de aceea va lucra, adaptându-se cu dificultate, la  un fast-food. Aici, după o intervenţie de by-pass,  pare să-şi găsească, oarecum şi temporar, un călduţ refugiu. Rourke este aproape convins  că va uita suferinţele masochiste prin care a trecut doar pentru satisfacerea fanilor. Este vorba, nimic mai mult, decât despre  auto-crestarea frunţii cu o lamă de ras ascunsă în bandajul protector de la mâini sau despre smulgerea discretă, în timpul luptei, a capselor încastrate pe corp în vestiar. Efecte sângeroase venite la momentul maxim, adică exact  atunci când publicului trebuie să i se ofere satisfacţia supremă. Tragedia, deznodământul, vine, ca de fiecare dată, la montul în care este mai puţin aşteptat . Chiar dacă medicul l-a avertizat despre pericolul la care îşi expune inima slăbită, Mikey Rourke „Berbecul”, revine în ring şi, pe fondul supra-solicitării, chiar dacă cinematografic sfârşitul este indecis, luptătorul de wrestling se stinge. În urmă rămâne o fiică care nu a mai avut puterea să creadă în iertarea pe care tatăl i-a cerut-o după ani buni în care nu a mai căutat-o, dar şi o iubită dintr-un club de striptease, pe care „Berbecul”, wrestlerul, nu a perceput-o niciodată ca pe o dansatoare decăzută, ci, mai degrabă,  ca pe femeia vieţii lui.                       

 

Bibliografie

  1. 1.       Barthes, Roland. 1977. Mitologii. Iaşi: Institutul European.
  2. 2.       Eco, Umberto. 2003. O teorie a semioticii. Bucureşti: Editura Meridiane.
  3. 3.       Sebeok, Thomas A. 2002. Semnele: o introducere în semiotică.
  4. 4.       Fiske, John, Hartley. 2002. Semnele televiziunii. Iaşi: Institutul European.   
  5. 5.       Rovenţa-Frumuşani, Daniela.1999. Semiotică, societate şi cultură. Iaşi: Institutul European.                                                                   
  6. 6.       Klinkenberg, Jean, Marie, 2004. Iniţiere în semiotica generală. Iaşi: Institutul European.