Wrestling, o privire asupra fenomenului şi semnificaţiei confruntării feminine în ring

 

 

        Atunci când în ring se întâlnesc femeile, luptele de wrestling capătă o semnificaţie deosebită. Concurentele se confruntă mai mult verbal, şi în cu totul alt gen decât bărbaţii, iar rolul arbitrului, de asemenea este unul mai blând. Femeile se privesc ochi în ochi, simulând aruncarea flăcări ucigătoare, cu toate că, în realitate, ele nu sunt, totuşi, acele luptătoare sângeroase pe care spectatorii însetaţi de sânge le vor. Evident, putem bănui că în sală se află un public faţă de care feminitatea, în plenitudinea toată ei, este încă plină de secrete, un public suferind de pe urma legăturilor superficiale şi dramelor din mediul familial.

Tentaţia inefabilului feminin  – aşa cum aveau să-l numească poeţii – îi îndeamnă pe tinerii ne-experimentaţi, sau pe maturii blazaţi, să păşească pe un teritoriu menit să le satisfacă fantasmele, printr-un moment de distracţiei intens şi frugal. Pe ring, cu toţii, nu-şi vor găsi decât o transfigurare a propriilor năluciri, ambalate comercial, în oferta unui spectacol  feminin  menit să stoarcă bani din buzunarele amatorilor de senzaţii tari. În cele din urmă, însă, aceştia  nu poartă vina ultimă, noua societate, eliberată de chingile puritanismului, manifestându-se în valenţe nebănuite şi prin instinctele adormite retrezite la viaţă.

       La o asemenea gală, publicul fiind predominant masculin, gesturile femeilor wrestler nu sunt deloc întâmplătoare, ci atent studiate la antrenamente. Înaintea intrării în scenă, ele vor fi minuţios fardate şi machiate, scopul fiind obţinerea unui efect maxim la asistenţă. La fel, costumele lor nu vor fi nici pe departe precum cele purtate de către luptători bărbaţi, acesta din urmă echipament semnificând, de regulă, forţă şi pornire războinică, menite a antrena spectatorii în ritmul ameţitor al furiei şi puterii distrugătoare.

      Femeile wrestler vor purta echipament sexy, în culori care incită simţurile, şi care are calitatea de a lăsa pradă vederii cât mai mult din ceea ce nu ar trebui expus ochiului decât în intimitate. Accesoriile sunt, de multe ori, asemănătoare celor expuse în sexi-shop-uri, destinate bărbaţilor fără de prejudecăţi şi vânătorilor de plăceri extreme.

      Gesturile războinicelor din wrestling diferă tot timpul de cele ale omologilor luptători masculini, la fel şi ţipetele de durere de pe urma loviturilor încasate sau ale aparentelor suferinţe cauzate pe multiple căi. Aceasta pentru că, indiferent de natura episodului de pe scenă, obligatoriu este ca luptătoarele să fie senzuale, provocatoare şi, în ultimă instanţă, excitante. Astfel, sub pretextul satisfacerii şi potolirii pornirilor  animalice, asistenţa masculină din sală este exploatată în toată profunzimea ei conştientă sau inconştientă. În consecinţă, women wrestling oferă, ca un şi un tranchilizant, aproape tot ceea ce spectatorilor le-ar plăcea să vadă.  De aceea, în timpul luptelor, femeile vor cădea tot timpul una cu capul între sânii celeilalte, se vor intersecta între coapse, imitând şi sugerând scene cu simbolică sexuală. Toate acestea fac parte din regulile jocului, în spatele acestora stând un întreg arsenal de tehnici de disimulare, în plasa cărora cad victime din ambele tabere, atât a prestatorilor din ring, cât şi a plătitorilor din sală.   

         Barthes Roland, analiza, la vremea lui, acum câteva zeci de ani, luptele de catch. Semioticianul prezintă scene şi imagini pitoreşti, care, prin analiza minuţioasă a autorului „Mitologiilor”, nu excedează nici zilelor noastre, acestea făcând, încă, deliciul televiziunilor de sport şi marilor ecrane. Unul dintre eroii wrestling, aşa cum este cunoscut el publicului larg, este Hulk Hogan, imortalizat în peliculele anilor 90 şi pe care, cu siguranţă, autorii genului nu l-au dat uitării.

Pe de altă parte, recent a fost lansat filmul „Wrestler”, realizarea cinematografică cu multiple aprecieri şi care, în România, va rula, în premieră, în martie 2009.  Mikey Rourke, actor rămas relativ în umbră în ultima perioadă, remarcat în „9 săptămâni şi jumătate”, alături de Kim Basinger, joacă rolul şi descrie traseul biografic al unui wrestler aflat în ultima fază a activităţii sale. Dacă la început, „Randy the Ram Robinson” – „Berbecul” era preferatul publicului, acum a venit vremea retragerii. Din cauza vieţii dezordonate, „Berbecul”, simbol al încăpăţânării de pe ring, este nevoit să-şi calce pe inimă, recunoscând neîmpăcat apunerea propriei perioade de glorie.

Banii puţini încasaţi din ultima confruntare nu-i mai asigură supravieţuirea, de aceea va lucra, adaptându-se cu dificultate, la  un fast-food. Aici, după o intervenţie de by-pass,  pare să-şi găsească, oarecum şi temporar, un călduţ refugiu. Rourke este aproape convins  că va uita suferinţele masochiste prin care a trecut doar pentru satisfacerea fanilor. Este vorba, nimic mai mult, decât despre  auto-crestarea frunţii cu o lamă de ras ascunsă în bandajul protector de la mâini sau despre smulgerea discretă, în timpul luptei, a capselor încastrate pe corp în vestiar. Efecte sângeroase venite la momentul maxim, adică exact  atunci când publicului trebuie să i se ofere satisfacţia supremă. Tragedia, deznodământul, vine, ca de fiecare dată, la montul în care este mai puţin aşteptat . Chiar dacă medicul l-a avertizat despre pericolul la care îşi expune inima slăbită, Mikey Rourke „Berbecul”, revine în ring şi, pe fondul supra-solicitării, chiar dacă cinematografic sfârşitul este indecis, luptătorul de wrestling se stinge. În urmă rămâne o fiică care nu a mai avut puterea să creadă în iertarea pe care tatăl i-a cerut-o după ani buni în care nu a mai căutat-o, dar şi o iubită dintr-un club de striptease, pe care „Berbecul”, wrestlerul, nu a perceput-o niciodată ca pe o dansatoare decăzută, ci, mai degrabă,  ca pe femeia vieţii lui.                       

 

Bibliografie

  1. 1.       Barthes, Roland. 1977. Mitologii. Iaşi: Institutul European.
  2. 2.       Eco, Umberto. 2003. O teorie a semioticii. Bucureşti: Editura Meridiane.
  3. 3.       Sebeok, Thomas A. 2002. Semnele: o introducere în semiotică.
  4. 4.       Fiske, John, Hartley. 2002. Semnele televiziunii. Iaşi: Institutul European.   
  5. 5.       Rovenţa-Frumuşani, Daniela.1999. Semiotică, societate şi cultură. Iaşi: Institutul European.                                                                   
  6. 6.       Klinkenberg, Jean, Marie, 2004. Iniţiere în semiotica generală. Iaşi: Institutul European.           
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: