Cultură politică şi mass media

 

 

După căderea comunismului în Europa de Est, s-a pus cu acuitate problema formării şi dezvoltării unei culturi politice specifice democraţiei, bine racordată valorilor universale şi care să faciliteze participarea activă, responsabilă a cetăţeanului la viaţa politică. Cultura, identitatea şi politica reprezintă un trio care întotdeauna a constituit o provocare. Aceasta pentru că trimite în mod direct la trei ipostaze esenţiale ale omului: conştiinţa autor de valori, conştiinţa identificată în alteritate şi conştiinţa care îşi asumă servitutea. La acestea, am adăuga noi, mass media, ca sursă principală informare, formator şi modelator de atitudine, precum şi ca mediator între diverse segmente ale societăţii. 

         Sensul originar al cuvântului cultură provine din latinescul „cultusa” şi este legat de cultivarea pământului, de agricultură. Unii gânditori, precum Cicero şi Cezar l-au folosit cu sensul de cultivare a spiritului, meditaţie filozofică sau de creaţie literară sau artistică. O astfel de conotaţie a fost dată noţiunii de cultură şi de către gânditorii greci Herodot, Platon sau Aristotel. Herodot, în lucrarea sa „Istorii”, vorbeşte de perşi, spunând că aceştia nu au cultură, prin faptul că nu sunt în măsură să facă distincţia dintre libertate şi alte valori. La rândul său, Platon, în Republica şi Legile, consideră necesară crearea unei culturi care să aibă ca obiectiv educarea elitei politice şi pe cetăţeanul atenian. În epoca luminilor, gânditori ca Diderot, Holbach şi Helvetius apreciau că ideile, opiniile, cunoştinţele, respectiv cultura, constituie factorul esenţial al dezvoltării sociale. Montesquieu, Tocqueville şi Voltaire au susţinut, de asemenea, că sistemul politic, instituţiile unei societăţi nu sunt manifestări şi rezultate întâmplătoare, ci ele sunt produsul unei anumite culturi.

Conceptul de cultură are o pluralitate de accepţiuni, în lucrările de specialitate existând o mare diversitate de sensuri şi semnificaţii atribuite acestui termen. În lucrarea sa “Sociodynamique de la culture”, Abraham A. Moles semnala existenţa a peste 250 de definiţii. Indiferent de tipul de discurs referitor la cultură, în general toţi sociologii sunt de acord asupra câtorva note definitorii ale conceptului. Astfel, idei de genul: cultura este un produs socio-istoric care dă măsura omului, prin cultură omul se deosebeşte de toate celelalte specii ale biosferei, cultura cuprinde toate achiziţiile agenţilor acţiunii sociale rezultate din creaţie, cultura este tot ceea ce este învăţat în cursul vieţii sociale şi transmis din generaţie în generaţie, este moştenirea învăţată şi socialmente transmisă etc. întrunesc acordul antropologilor, sociologilor sau umaniştilor. În prezent, este unanim acceptat că orice comunitate umană, orice individ, întreprindere, partid politic, stat, elită politică etc posedă o cultură specifică, concretă, care influenţează, determină dezvoltarea totală a membrilor componenţi. La naştere, orice individ uman găseşte o cultură gata constituită, pe care o va asimila pe măsură ce va deveni un subiect cultural, prin educaţie, auto-educaţie şi prin acţiunea factorilor de socializare.

În general, prin cultură politică literatura politologică desemnează ansamblul cunoştinţelor, valorilor, normelor, convingerilor, sentimentelor, trăirilor, modalităţilor de gândire de natură politică pe care se întemeiază şi funcţionează sistemul politic. Cultura politică este o realitate prezentă în toate societăţile organizate după criterii politice, fiind rezultatul eforturilor cumulative de a înfăptui o ordine socială în care viaţa indivizilor să fie posibilă, să fie garantată, în care să se asigure premisele necesare bunei funcţionări a întregului corp social. Fiind o componentă a ansamblului culturii unei societăţi, cultura politică are aceleaşi componente structurale, dar care gravitează în jurul valorilor politice şi care ghidează desfăşurarea acţiunii politice, funcţionarea sistemului politic al societăţii. Pentru că există o diversitate imensă de colectivităţi umane organizate politic şi o varietate impresionantă de agenţi politici concreţi, rezultă un pluralism al culturilor politice. Expresia „cultură politică” a fost introdusă în politologie în ultima jumătate de secol, mai ales în preocupările cercetătorilor americani. Primele studii empirice, sociologice au fost dedicate culturii politice a democraţiei şi structurilor, proceselor sociale care o susţin. Gabriel A. Almond şi Bingham G. Powell, în 1966, scriau: “Cultura politică este un model de atitudini intelectuale şi de orientări faţă de politică, manifestate în rândul membrilor unui sistem politic. Ea este un domeniu subiectiv care stă la baza acţiunilor politice şi care le conferă importanţă. Cu alte cuvinte, cultura politică reprezintă întreaga reţea de orientări, atitudini, convingeri şi valori prin care individul se raportează la sistemul politic”[1]. În acelaşi spirit, Lucian W. Pye concepea cultura politică drept un set de credinţe şi atitudini care dau sens vieţii politice şi care oferă regulile menite să regleze comportamentul politic. Ea cuprinde atât idealurile politice, cât şi normele cu care se operează în politică. La fel, politologul englez Al. Ball considera că în ansamblul ei, cultura politică se compune din atitudini, credinţe, emoţii şi valori ale realităţii legate de viaţa politică. Iar francezul Y. Schemeil preferă expresia “culturi politice”, care ar sugera pluralismul cultural, pentru că în realitate nu există o cultură politică unică; pot însă exista note comune ale acestor multiple culturi politice: atitudinea faţă de sistemul politic, credinţele şi semnificaţiile politice pertinente pentru o colectivitate. Toate aceste definiţii ale culturii politice au ca numitor comun faptul că înfăţişează predilect dimensiunea subiectivă a practicii politice, se referă explicit la dimensiunile psihologice ale politicului care sunt, în esenţă, trei: cognitivă(cunoştinţe, explicaţii, interpretări, anticipări referitoare la evenimentele politice interne şi externe); afectivă sau emoţională(exprimată în afecte, disponibilităţi afective, sentimente, pasiuni etc.), care au un rol evident în formarea atitudinilor, a crezului politic şi dimensiunea de evaluare exprimată în judecăţile de valoare cu referire la evenimentele şi procesele politice în funcţie de scara de valori la care individul a aderat. Evident, aceste trei dimensiuni ale culturii politice sunt corelate sistemic şi funcţional rezultând trei stări de spirit ale populaţiei în raport cu politicul: aprobare, apatie şi alienare.

Cultura politică se exprimă prin acţiunile agenţilor politici. Seriile de acţiuni politice istorice valorifică în mod coerent întreaga cultură stăpânită de agenţii politici, cu predilecţie – cultura politică, rezultând diferite stiluri de acţiune politică. Stilul politic(fie al unui lider, fie al unui partid sau grup de presiune) exteriorizează idealurile, valorile, proiectele şi normele la care agentul politic aderă, dând o anumită personalitate şi putere de influenţă acestuia. Stilul unui agent politic este cultura lui în acţiune, este civilizaţia politică.

Existenţa si funcţionalitatea unei culturi politice, constituie o condiţie esenţială în fiinţarea si funcţionalitatea unui regim politic democratic. În adevăratul sens al cuvântului, noţiunea de cultură politică nu a existat în sistemul politic totalitar comunist. Ceea ce exista şi se practica era de fapt propaganda ideologică, care urmarea impunerea şi însuşirea dogmei comuniste. Regimul comunist nu era interesat în existenta şi funcţionalitatea unei adevărate şi autentice culturi politice, întrucât ea ar fi însemnat lărgirea cunoştinţelor şi orizontului politic, descoperirea unei alte alternative politice la regimul comunist, fapt ce nu era in interesul guvernanţilor comunişti. Într-un regim totalitar de genul celui comunist o adevărată cultura politică venea în contradicţie cu însăşi conţinutul acestuia, cu structurile sale ne-democratice, cu sistemul politic si ideologic a luptei sale de alternanţa politică. O adevărată şi autentică cultură politica nu poate exista şi funcţiona decât într-un regim edificat pe principii şi valori democratice. Doar într-un asemenea regim, ea poate să-şi pună în valoare conţinutul şi esenţa sa democratică, utilitatea şi eficienţa socială. Ca forma de guvernare, regimul politic democratic nu se poate realiza fără o solidă cultură politică. Ea se implică atât în fundamentarea şi structurarea sistemului politic, cât si în funcţionalitatea componentelor sale. Eficienta funcţionării unui sistem politic democratic este indisolubil legată de modul în care membrii societăţii îşi însuşesc normele şi valorile politice, în care le transpun în practică. Gradul participării membrilor societăţii la viaţa politică, eficienţa şi responsabilitatea acestora este în mod direct legată şi de nivelul lor de cultura politică. În ultima instanţă, cultura politică se materializează în participare, în acţiune şi comportament politic.

În opinia noastră,  ca orice sistem în evoluţie, transformare şi continuă căutare a identităţii, în perioada post-revoluţionară trăsăturile vieţii politice româneşti au fost diverse, unele metamorfozându-se şi perpetuându-se. Evident, pe lângă agenţii politici, un  loc central revine guvernaţilor, în speţă alegătorilor.  Studiul calitativ „Cultura politică în România”, lansat de Fundaţia „Soros” România, pe 30 octombrie 2008, în preajma alegerilor parlamentare uninominale, reflectă o serie de aspecte caracteristice culturii politice autohtone, aşa cum sunt ele înţelese şi redate de către electori. Astfel, parlamentarul ideal(politicianul român) este cinstit („nu votează la doua mâini”; „nu îşi votează mărirea salariului sau a pensiei”), harnic („nu doarme la şedinţe”), îl reprezintă pe cei care l-au ales, îl ascultă, le înţelege nevoile şi ţine cont de ele în elaborarea legilor, este un bun profesionist, are onoare şi demnitate, îşi ţine promisiunile făcute în campania electorală. În ceea ce priveşte introducerea votului uninominal, noul sistem este considerat a fi bun sau cel puţin cu un potenţial mai mare faţă de alte sisteme posibile, de către aproape toţi respondenţii. Un număr mic de persoane, dintre cele intervievate, preferă vechiul sistem sau un sistem majoritar cu doua tururi de scrutin. Studiul „Cultura politică în România” abordează şi subiecte legate de interesul şi participarea românilor în viata politică, încrederea alegătorilor în sistemul politic şi în politicieni, relaţia economic-politic, responsabilităţile cetăţenilor şi influenţa lor în deciziile politice. Aproape toţi intervievaţii consideră că politicul le influenţează viaţa, însă părerea majorităţii este că, atunci când se iau decizii politice, nu se ţine cont de nevoile cetăţenilor. De cealaltă parte, în viziunea participanţilor la cercetare, cetăţeanul ideal trebuie să respecte legea, să-şi plătească taxele, să-şi exprime punctul de vedere, să se implice activ în viata comunităţii, să-si ajute semenii şi să colaboreze cu aceştia. Analistul politic Dan Pavel în editorialul „Cetăţenii neputincioşi şi cultura lor politică”, din Cotidianul „Ziua”, evidenţia că eşecul politicii din România are drept cauză un cerc vicios: „politicienilor nu le pasă de cetăţeni, iar cetăţenii se cred prea neputincioşi pentru a-i influenţa pe politicieni. Astfel, singura reacţie a cetăţenilor este să-şi înjure primarii şi politicienii, dar nu fac nimic pentru a le schimba comportamentul, pentru a le impune un alt cod de conduită”[2]

În acest context, un rol important revine şi mass media, unul dintre principalele vehicule al manifestării a „purtătorilor” de cultură politică. Prim intermediul acestora, actorii politici par să deţină primul plan, în timp ce populaţiei nu-i mai rămâne decât să asiste la spectacol. Editorialistul Ioana Paverman este de părere că „prioritatea jurnalistului devine, în cea mai mare măsură, vânarea senzaţionalului, în timp ce prioritatea politicienilor pare să fie exploatarea senzaţionalului, iar a publicului larg savurarea senzaţionalului”[3] .Pe deasupra, mijloacele de informare în masă pot facilita accesul electoratului la oferta politică, dar îl poate şi limita, printr-o expunere subiectivă sau selectivă.
        Schimbările radicale în sistemul şi regimul politic după 1989, adoptarea unei noi constelaţii de valori politice impune necesitatea re-socializării politice a cetăţeanului – proces deosebit de complex, de sinuos. Într-un astfel de proces, susţin specialiştii, revine în actualitate mai vechea problemă şi teorie a “formelor fără fond” construită în cultura românească de către Titu Maiorescu. El sesizase discordanţa dintre instituţiile politice, codurile juridice, iniţiativele de reformare a organizării politico-statale introduse în România în a doua jumătate a secolului trecut şi structura economică, socială, tradiţiile, obiceiurile şi fondul sufletesc al poporului. Viciul cel mai mare al politicienilor de atunci era crezul lor nerealist potrivit căruia formele copiate din Europa Occidentală – bogată şi civilizată, se potrivesc şi vor fi productive în spaţiul românesc. Dar, în realitate, era de părere T. Maiorescu, acestea sunt producţii moarte, pretenţii fără fundament, forme care nu au premise suficient de maturizate în cultura şi viaţa economică naţională. Problema ar putea fi pusă la fel şi în prezent, mentalitatea colectivă, atitudinile, deprinderile şi obişnuinţele formate pe parcursul mai multor decenii de viaţă politică totalitară neputând încă a fi în locuită. Astfel de probleme emană din practica tranziţiei României spre economia de piaţă şi o democraţie matură care demonstrează că instituţiile, legile, Constituţia, oricât de bine concepute au fost ele, prin ele însele nu sunt suficiente pentru ca statul de drept să devină o realitate sau ca economia de piaţă să fie o sursă de progres şi de bogăţie. Atât timp cât legiferările, practicile guvernamentale, instituţiile create vor rămâne exterioare vieţii practice a majorităţii cetăţenilor, câtă vreme cetăţenii vor fi indiferenţi, apatici la schimbările reformatoare, teoria maioresciană îşi va păstra actualitatea, adică performanţele regimului politic nu vor fi cele aşteptate de societatea civilă. Toate acestea induc importanţa re-socializării politice a cetăţenilor, generalizării culturii politico-civice potrivită realităţilor concrete din România, constituirii unor atitudini politice active, raţionale care antrenează responsabilitatea cetăţeanului de rând. Însă, formarea unei culturi politice a participării la nivelul omului obişnuit este o chestiune de timp, uneori de generaţii; este, în primul rând, un rezultat sigur al pedagogiei politice, al educaţiei civice. Educaţia politică, realizată cu aportul diferitelor instituţii de socializare, poate grăbi procesul de reformă, poate realiza corelaţia necesară între instituţionalizarea politico-juridică şi fondul sufletesc, mentalitatea colectivă, facilitând, astfel, eficienţa funcţionării unui sistem politic democratic.

Bibliografie

1. ALMOND, Gabriel A., SIDNEY, Verba, “Cultura civică”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996

ALMOND, Gabriel A., POWELL, B. G., “Coparative Politics. A Developmental Approach”, Boston, 1966

3. *** “Dicţionar de sociologie”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996

4. DUVERGER, Maurice, “Sociologie de la politique”, PUF, Paris, 1973

5. GOODMAN, Norman, “Introducere în sociologie”, Editura Lider, Bucureşti

6. HUNTINGTON, Samuel P., “Viaţa politică americană”, Humanitas, 1994

7. IOVAN, Marţian, “Valori umane în reflecţia filosofică”, Ed. Multimedia, 1998

8. LE BON, Gustave, “Opiniile şi credinţele”, E.S., Bucureşti, 1995

9. MĂGUREANU, Virgil, “Studii de sociologie politică”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997

10. RADU, Raisa, “Cultura politică”, Ed. Tempus, Bucureşti, 1994

11. SCHIFIRNEŢ, Constantin, Formele fără fond, un brand românesc, Comunicare.ro, Bucureşti, 2007

12. SCHWARTZENBERG, Roger-Gérard, “Statul spectacol”, Bucureşti, 1995

13. VÂSLAN, Călin, “Politologie”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

14. ZĂPÎRŢAN, Liviu, “Repere în ştiinţa politicii”, Editura Fundaţiei “CHEMAREA” IAŞI, 1992


 


[1] Gabriel Almond, Bingham G. Powell, Comparative Politics. A Developmental Approach, Boston, 1966, p.50.

 

[2] Dan Pavel, „Cetăţenii neputincioşi şi cultura lor politică”, „Ziua”, nr. 3651, 17 decembrie 2007

[3] Ioana Paverman, Noi, mass media şi democraţia, Observatorul cultural, nr. 458, 21 ianuarie 2009

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: