Arhivă pentru August, 2009

Semiotică şi limbaj posturo-mimico-gestual în talk show

Posted in Uncategorized on 10/08/2009 by viapressnet

      La succesul unei emisiuni de tip talk show concurează  multiple elemente, începând de la generic, organizarea studioului, structura emisiunii, „calitatea” participanţilor, temele abordate şi personalitatea moderatorului. Pornind de la aceste premise, urmărim felul în care imaginea şi textul contribuie la constituirea semnificaţiei, începând chiar cu genericul emisiunii, surprins în imaginea nr. 1 din anexă. Însuşi titlul de „Ştirea zilei” creează receptorului un orizont presant de aşteptare,  telespectatorului inducându-i-se dorinţa de a nu rata momentul în care va fi tratat pe larg şi din toate de vedere cel mai important eveniment din ziua respectivă. Cele trei obiective ale camerelor de luat vederi prezente în generic pot fi asemănate cu nişte ochi larg, şi permanent deschişi, înspre lumea reală. Rulate secvenţial şi rimând, „Ştirea” şi „Firea” arată că moderatorul se află chiar la locul potrivit,  iar muzica de fond, una cu tonalităţi dramatice, precum şi culoarea albastră a fundalului, întăresc impresia că vor fi abordate  subiecte deosebit de importante şi că vor putea fi urmărite discuţii la fel de serioase. De asemenea, cuvântul „Ştirea”, scris cu un font alb „oficial”, în plan secund, este „vegheat” de o „aură” albăstruie care sugerează plasarea în lumea supremă a ideaticului.  În acelaşi timp, cuvântul „Zilei”, cu un caracter la fel solemn şi cu dimensiune dublă, aflat şi în prim plan, ancorează demersul şi mai acut în actualitate. Titlul emisiunii este plasat în aşa fel încât „fură” cursiv privirea cititorului de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Ultima lectură şi cea care rămâne în memorie este numele animatorului Gabriela Vrînceanu Firea, evidenţiat printr-o altă tentă de alb albastru. În colţul din dreapta jos, este înscris, ca de altfel, şi pe durata celorlalte emisiuni, sigla postului Antena 3, a cărei semnificaţii nu ne propunem să o decodificăm aici. Ca elemente de permanenţă, în stânga jos, pe fond roşu este titrat cu alb, „Ştirea zilei”, în aşa fel încât telespectatorul să nu uite ce emisiune urmăreşte.  La fel şi adresa electronică a emisiunii. În partea opusă, pe diagonală, în dreapta sus, cu caractere asemănătoare, şi tot pe un roşu „stins”, destinatarii sunt atenţionaţi că emisiunea rulează în direct, ceea ce îi face pe aceştia martori la evenimente care – de ce nu? – ar putea face istorie. Ca element de noutate, odată cu „ridicarea” genericului în dreapta sus, lângă o stea galbenă cu „umbră” a Uniunii Europene, stă „impregnat”, de asemenea, pe întregul interval al demersului jurnalistic de tip talk show, înscrisul „Alegeri europarlamentare 2009”, emisiunea având loc în timpul campaniei electorale pentru scrutinul din 7 iunie.

        Important  de văzut  este cadrul în care au loc discuţiile, studioul emisiunii fiind dominat tot de coloarea albastră(Imaginea 5). În planul îndepărtat este prezent, la o dimensiune consistentă, acelaşi obiectiv al camerei de filmat, pe care stă, ca element distinctiv, titlul emisiunii: „Ştirea zilei”. În acelaşi plan sunt prezente forme geometric regulate, respectiv dreptunghiuri de natură să denote rigurozitatea sau caracterul „ştiinţific” al discuţiei. Tijele metalice, ţâşnind pe verticală, lasă loc prezenţei dinamismului. Suportul semi-circular al tuturor elementelor menţionate insinuează centrarea confruntărilor pe un traseu armonios, simetric, cercul urmând a se închide apoteotic, împlinit, la finele talk show-ului. La fel, semi-circulară este şi masa la care evoluează moderatorul şi invitaţii, plasarea de aceeaşi parte a diametrului lăsând să se înţeleagă invitaţia la colaborare. La rându-i, masa discuţiilor tronează pe un platoul strălucitor în formă de semicerc, acesta din urmă părând că pivotează în jurul element cilindric central, un obiectiv video în secţiune din planul apropiat.

      În acelaşi  sens, al produsului comun de calitate, intervin anonimii din spatele imaginii, regizorii de platou şi cameramanii, care prin „manipularea” tehnicii video şi fidela aplicare a procedurilor, reuşesc să surprindă aspectele definitorii ale comunicării non-verbale. Astfel, analiza a ceea ce funcţionează sub denumirea de mărci posturo-mimo-gestuale poate revela o altă identitate a participanţilor la talk show. Potrivit specialiştilor, decodarea manifestărilor corporale, expresiilor feţei şi posturii vor avea un rezultat fascinant, de de-voalare a personalităţii ascunse şi, cu mare probabilitate, a celei veritabile a actanţilor. În consecinţă, calitatea discursului politic televizat depinde de punerea în scenă, deliberat sau inconştient, a expresiei feţei şi limbajului corpului.

     Dintre componentele corpusului, analizăm, imaginile nr.6 şi nr.7.   Gheorghe Flutur: „Să nu uităm să punem lucrurile într-o anumită ordine; trebuie România guvernată, trebuie să construieşti o majoritate şi interesul de partid să-l pui de o parte. Interesul României… Criza bătea la uşă. Am făcut acest parteneriat cu PSD şi mergem înainte. Restul este istorie şi o vor judeca ceilalţi”.

Privirea îndreptată înspre moderator a vicepreşedintelui PDL, Gheorghe Flutur cere aprobarea acestuia. În acelaşi timp, aceasta relevă, în imaginea printată, convingerea că vorbitorul spune un adevăr universal, de care domnia sa este convins, şi de care, de la sine înţeles, ar trebui să fie pătrunsă toată lumea. Mai puţin vicepreşedintele Norica Nicolai,  partenerul de discuţie, pe care Flutur pare să o considere aproape de neînţeles din acest punct de vedere. De altfel, Gheorghe Flutur pendulează doar într-o rotaţie  limitată, între Gabriela Vrînceanu Firea şi planul care pică pe camera de luat vederea, şi mai puţin înspre Norica Nicolai. Iar atunci când pivotează oarecum înspre vicepreşedintele PNL, ochii îi sunt lăsaţi în jos.  Demersul său discursiv este marcat mai mult de o răsucire limitată a capului, mai puţin cea a trupului, ceea ce denotă acelaşi efort minim la care este dispus vicepreşedintele PD-L, pe calea unei concesii făcute invitatului de la partidul din opoziţie. În secvenţa video înregistrată, Gheorghe Flutur îşi mişcă braţele de la dreapta la stânga sa, de la moderator înspre adversarul politic, lăsând, pe acesta din urmă, tot în planul secund. Palmele autorului discursului, uşor flexate şi îndoite în forma de căuş, vor să dea aceeaşi senzaţie a împărţirii adevărului  pe care îl exprimă. Cele susţinute de Gheorghe Flutur sunt de-a dreptul amuzante pentru Norica Nicolai. Imaginea tipărită îl surprinde pe vicepreşedintele PNL cu un zâmbet larg, pe chipul acestuia remarcându-se senzaţia de ilaritate pe care o provoacă „construcţia” oratorică a dlui Flutur. Privirea orientată înspre colţul ochilor, în partea opusă lui Gheorghe Flutur, exprimă contra-punerea faţă de cele afirmate de viceliderul PDL. În schimb, poziţia înspre în sus a frunţii şi, de asemenea, sprâncenele ridicate, pot semnifica atât nedumerirea, cât şi existenţa unei opinii proprii distrugătoare pentru cea a oponentului. Vizionând înregistrarea video, mişcarea trunchiului Noricăi Nicolai reliefează un mix între dezaprobare, nerăbdare şi contrarietate.            

Norica Nicolai: „Am certitudinea, văzând ceea ce se întâmplă, în ţară, şi modul în care se negociază, că, de fapt, împărţirea funcţiilor este principala politică pe care o face acest guvern”.   

      Luarea de cuvânt a  Noricăi Nicolai este sobră, ochii imobili şi ţinuta verticală a trupului(imaginea nr.7) venind să scoată în evidenţa  importanţa celor afirmate şi, în acelaşi timp, efectele pe care „ceea ce se întâmplă ar putea să le aibă”. Privirea autorului discursului este îndreptată înspre înainte, în obiectivul camerei de filmat. Astfel, Norica Nicolai se adresează în mod direct telespectatorilor, dorind să  ajungă la inima acestora. Vicepreşedintele PNL caută susţinere şi, în acelaşi timp, cere, parcă, luarea de atitudine din  partea receptorilor. Imortalizat în această imagine, Gheorghe Flutur priveşte cu oarecare superioritate pe partenerul de discuţii, lăsând să răzbată la suprafaţă că Norica Nicolai spune „lucruri trăsnite”. La fel, radiază din expresia facială a vicepreşedintelui PDL, „poate să vorbească cât vrea că, pentru că, oricum cele afirmate sunt nerelevante”. 

      Dacă ar fi să avansăm o concluzie, de remarcat este faptul că imaginea şi cuvântul se completează reciproc în actul comunicării. De asemenea, limbajul non-verbal, inclusiv mărcile  posturo-mimo-gestuale, constituie o adevărată provocare pentru decodificarea  semiotică.                        

 Bibliografie

  1. 1.    Rovenţa Frumuşani, Daniela, Analiza discursului, Bucureşti, Editura Tritonic,  2004.
  2. 2.    Maigueneau, Dominique, Analiza textelor de comunicare, Iaşi, Institutul European, 2007.
Anunțuri

Cultură politică şi mass media

Posted in Uncategorized on 10/08/2009 by viapressnet

 

 

După căderea comunismului în Europa de Est, s-a pus cu acuitate problema formării şi dezvoltării unei culturi politice specifice democraţiei, bine racordată valorilor universale şi care să faciliteze participarea activă, responsabilă a cetăţeanului la viaţa politică. Cultura, identitatea şi politica reprezintă un trio care întotdeauna a constituit o provocare. Aceasta pentru că trimite în mod direct la trei ipostaze esenţiale ale omului: conştiinţa autor de valori, conştiinţa identificată în alteritate şi conştiinţa care îşi asumă servitutea. La acestea, am adăuga noi, mass media, ca sursă principală informare, formator şi modelator de atitudine, precum şi ca mediator între diverse segmente ale societăţii. 

         Sensul originar al cuvântului cultură provine din latinescul „cultusa” şi este legat de cultivarea pământului, de agricultură. Unii gânditori, precum Cicero şi Cezar l-au folosit cu sensul de cultivare a spiritului, meditaţie filozofică sau de creaţie literară sau artistică. O astfel de conotaţie a fost dată noţiunii de cultură şi de către gânditorii greci Herodot, Platon sau Aristotel. Herodot, în lucrarea sa „Istorii”, vorbeşte de perşi, spunând că aceştia nu au cultură, prin faptul că nu sunt în măsură să facă distincţia dintre libertate şi alte valori. La rândul său, Platon, în Republica şi Legile, consideră necesară crearea unei culturi care să aibă ca obiectiv educarea elitei politice şi pe cetăţeanul atenian. În epoca luminilor, gânditori ca Diderot, Holbach şi Helvetius apreciau că ideile, opiniile, cunoştinţele, respectiv cultura, constituie factorul esenţial al dezvoltării sociale. Montesquieu, Tocqueville şi Voltaire au susţinut, de asemenea, că sistemul politic, instituţiile unei societăţi nu sunt manifestări şi rezultate întâmplătoare, ci ele sunt produsul unei anumite culturi.

Conceptul de cultură are o pluralitate de accepţiuni, în lucrările de specialitate existând o mare diversitate de sensuri şi semnificaţii atribuite acestui termen. În lucrarea sa “Sociodynamique de la culture”, Abraham A. Moles semnala existenţa a peste 250 de definiţii. Indiferent de tipul de discurs referitor la cultură, în general toţi sociologii sunt de acord asupra câtorva note definitorii ale conceptului. Astfel, idei de genul: cultura este un produs socio-istoric care dă măsura omului, prin cultură omul se deosebeşte de toate celelalte specii ale biosferei, cultura cuprinde toate achiziţiile agenţilor acţiunii sociale rezultate din creaţie, cultura este tot ceea ce este învăţat în cursul vieţii sociale şi transmis din generaţie în generaţie, este moştenirea învăţată şi socialmente transmisă etc. întrunesc acordul antropologilor, sociologilor sau umaniştilor. În prezent, este unanim acceptat că orice comunitate umană, orice individ, întreprindere, partid politic, stat, elită politică etc posedă o cultură specifică, concretă, care influenţează, determină dezvoltarea totală a membrilor componenţi. La naştere, orice individ uman găseşte o cultură gata constituită, pe care o va asimila pe măsură ce va deveni un subiect cultural, prin educaţie, auto-educaţie şi prin acţiunea factorilor de socializare.

În general, prin cultură politică literatura politologică desemnează ansamblul cunoştinţelor, valorilor, normelor, convingerilor, sentimentelor, trăirilor, modalităţilor de gândire de natură politică pe care se întemeiază şi funcţionează sistemul politic. Cultura politică este o realitate prezentă în toate societăţile organizate după criterii politice, fiind rezultatul eforturilor cumulative de a înfăptui o ordine socială în care viaţa indivizilor să fie posibilă, să fie garantată, în care să se asigure premisele necesare bunei funcţionări a întregului corp social. Fiind o componentă a ansamblului culturii unei societăţi, cultura politică are aceleaşi componente structurale, dar care gravitează în jurul valorilor politice şi care ghidează desfăşurarea acţiunii politice, funcţionarea sistemului politic al societăţii. Pentru că există o diversitate imensă de colectivităţi umane organizate politic şi o varietate impresionantă de agenţi politici concreţi, rezultă un pluralism al culturilor politice. Expresia „cultură politică” a fost introdusă în politologie în ultima jumătate de secol, mai ales în preocupările cercetătorilor americani. Primele studii empirice, sociologice au fost dedicate culturii politice a democraţiei şi structurilor, proceselor sociale care o susţin. Gabriel A. Almond şi Bingham G. Powell, în 1966, scriau: “Cultura politică este un model de atitudini intelectuale şi de orientări faţă de politică, manifestate în rândul membrilor unui sistem politic. Ea este un domeniu subiectiv care stă la baza acţiunilor politice şi care le conferă importanţă. Cu alte cuvinte, cultura politică reprezintă întreaga reţea de orientări, atitudini, convingeri şi valori prin care individul se raportează la sistemul politic”[1]. În acelaşi spirit, Lucian W. Pye concepea cultura politică drept un set de credinţe şi atitudini care dau sens vieţii politice şi care oferă regulile menite să regleze comportamentul politic. Ea cuprinde atât idealurile politice, cât şi normele cu care se operează în politică. La fel, politologul englez Al. Ball considera că în ansamblul ei, cultura politică se compune din atitudini, credinţe, emoţii şi valori ale realităţii legate de viaţa politică. Iar francezul Y. Schemeil preferă expresia “culturi politice”, care ar sugera pluralismul cultural, pentru că în realitate nu există o cultură politică unică; pot însă exista note comune ale acestor multiple culturi politice: atitudinea faţă de sistemul politic, credinţele şi semnificaţiile politice pertinente pentru o colectivitate. Toate aceste definiţii ale culturii politice au ca numitor comun faptul că înfăţişează predilect dimensiunea subiectivă a practicii politice, se referă explicit la dimensiunile psihologice ale politicului care sunt, în esenţă, trei: cognitivă(cunoştinţe, explicaţii, interpretări, anticipări referitoare la evenimentele politice interne şi externe); afectivă sau emoţională(exprimată în afecte, disponibilităţi afective, sentimente, pasiuni etc.), care au un rol evident în formarea atitudinilor, a crezului politic şi dimensiunea de evaluare exprimată în judecăţile de valoare cu referire la evenimentele şi procesele politice în funcţie de scara de valori la care individul a aderat. Evident, aceste trei dimensiuni ale culturii politice sunt corelate sistemic şi funcţional rezultând trei stări de spirit ale populaţiei în raport cu politicul: aprobare, apatie şi alienare.

Cultura politică se exprimă prin acţiunile agenţilor politici. Seriile de acţiuni politice istorice valorifică în mod coerent întreaga cultură stăpânită de agenţii politici, cu predilecţie – cultura politică, rezultând diferite stiluri de acţiune politică. Stilul politic(fie al unui lider, fie al unui partid sau grup de presiune) exteriorizează idealurile, valorile, proiectele şi normele la care agentul politic aderă, dând o anumită personalitate şi putere de influenţă acestuia. Stilul unui agent politic este cultura lui în acţiune, este civilizaţia politică.

Existenţa si funcţionalitatea unei culturi politice, constituie o condiţie esenţială în fiinţarea si funcţionalitatea unui regim politic democratic. În adevăratul sens al cuvântului, noţiunea de cultură politică nu a existat în sistemul politic totalitar comunist. Ceea ce exista şi se practica era de fapt propaganda ideologică, care urmarea impunerea şi însuşirea dogmei comuniste. Regimul comunist nu era interesat în existenta şi funcţionalitatea unei adevărate şi autentice culturi politice, întrucât ea ar fi însemnat lărgirea cunoştinţelor şi orizontului politic, descoperirea unei alte alternative politice la regimul comunist, fapt ce nu era in interesul guvernanţilor comunişti. Într-un regim totalitar de genul celui comunist o adevărată cultura politică venea în contradicţie cu însăşi conţinutul acestuia, cu structurile sale ne-democratice, cu sistemul politic si ideologic a luptei sale de alternanţa politică. O adevărată şi autentică cultură politica nu poate exista şi funcţiona decât într-un regim edificat pe principii şi valori democratice. Doar într-un asemenea regim, ea poate să-şi pună în valoare conţinutul şi esenţa sa democratică, utilitatea şi eficienţa socială. Ca forma de guvernare, regimul politic democratic nu se poate realiza fără o solidă cultură politică. Ea se implică atât în fundamentarea şi structurarea sistemului politic, cât si în funcţionalitatea componentelor sale. Eficienta funcţionării unui sistem politic democratic este indisolubil legată de modul în care membrii societăţii îşi însuşesc normele şi valorile politice, în care le transpun în practică. Gradul participării membrilor societăţii la viaţa politică, eficienţa şi responsabilitatea acestora este în mod direct legată şi de nivelul lor de cultura politică. În ultima instanţă, cultura politică se materializează în participare, în acţiune şi comportament politic.

În opinia noastră,  ca orice sistem în evoluţie, transformare şi continuă căutare a identităţii, în perioada post-revoluţionară trăsăturile vieţii politice româneşti au fost diverse, unele metamorfozându-se şi perpetuându-se. Evident, pe lângă agenţii politici, un  loc central revine guvernaţilor, în speţă alegătorilor.  Studiul calitativ „Cultura politică în România”, lansat de Fundaţia „Soros” România, pe 30 octombrie 2008, în preajma alegerilor parlamentare uninominale, reflectă o serie de aspecte caracteristice culturii politice autohtone, aşa cum sunt ele înţelese şi redate de către electori. Astfel, parlamentarul ideal(politicianul român) este cinstit („nu votează la doua mâini”; „nu îşi votează mărirea salariului sau a pensiei”), harnic („nu doarme la şedinţe”), îl reprezintă pe cei care l-au ales, îl ascultă, le înţelege nevoile şi ţine cont de ele în elaborarea legilor, este un bun profesionist, are onoare şi demnitate, îşi ţine promisiunile făcute în campania electorală. În ceea ce priveşte introducerea votului uninominal, noul sistem este considerat a fi bun sau cel puţin cu un potenţial mai mare faţă de alte sisteme posibile, de către aproape toţi respondenţii. Un număr mic de persoane, dintre cele intervievate, preferă vechiul sistem sau un sistem majoritar cu doua tururi de scrutin. Studiul „Cultura politică în România” abordează şi subiecte legate de interesul şi participarea românilor în viata politică, încrederea alegătorilor în sistemul politic şi în politicieni, relaţia economic-politic, responsabilităţile cetăţenilor şi influenţa lor în deciziile politice. Aproape toţi intervievaţii consideră că politicul le influenţează viaţa, însă părerea majorităţii este că, atunci când se iau decizii politice, nu se ţine cont de nevoile cetăţenilor. De cealaltă parte, în viziunea participanţilor la cercetare, cetăţeanul ideal trebuie să respecte legea, să-şi plătească taxele, să-şi exprime punctul de vedere, să se implice activ în viata comunităţii, să-si ajute semenii şi să colaboreze cu aceştia. Analistul politic Dan Pavel în editorialul „Cetăţenii neputincioşi şi cultura lor politică”, din Cotidianul „Ziua”, evidenţia că eşecul politicii din România are drept cauză un cerc vicios: „politicienilor nu le pasă de cetăţeni, iar cetăţenii se cred prea neputincioşi pentru a-i influenţa pe politicieni. Astfel, singura reacţie a cetăţenilor este să-şi înjure primarii şi politicienii, dar nu fac nimic pentru a le schimba comportamentul, pentru a le impune un alt cod de conduită”[2]

În acest context, un rol important revine şi mass media, unul dintre principalele vehicule al manifestării a „purtătorilor” de cultură politică. Prim intermediul acestora, actorii politici par să deţină primul plan, în timp ce populaţiei nu-i mai rămâne decât să asiste la spectacol. Editorialistul Ioana Paverman este de părere că „prioritatea jurnalistului devine, în cea mai mare măsură, vânarea senzaţionalului, în timp ce prioritatea politicienilor pare să fie exploatarea senzaţionalului, iar a publicului larg savurarea senzaţionalului”[3] .Pe deasupra, mijloacele de informare în masă pot facilita accesul electoratului la oferta politică, dar îl poate şi limita, printr-o expunere subiectivă sau selectivă.
        Schimbările radicale în sistemul şi regimul politic după 1989, adoptarea unei noi constelaţii de valori politice impune necesitatea re-socializării politice a cetăţeanului – proces deosebit de complex, de sinuos. Într-un astfel de proces, susţin specialiştii, revine în actualitate mai vechea problemă şi teorie a “formelor fără fond” construită în cultura românească de către Titu Maiorescu. El sesizase discordanţa dintre instituţiile politice, codurile juridice, iniţiativele de reformare a organizării politico-statale introduse în România în a doua jumătate a secolului trecut şi structura economică, socială, tradiţiile, obiceiurile şi fondul sufletesc al poporului. Viciul cel mai mare al politicienilor de atunci era crezul lor nerealist potrivit căruia formele copiate din Europa Occidentală – bogată şi civilizată, se potrivesc şi vor fi productive în spaţiul românesc. Dar, în realitate, era de părere T. Maiorescu, acestea sunt producţii moarte, pretenţii fără fundament, forme care nu au premise suficient de maturizate în cultura şi viaţa economică naţională. Problema ar putea fi pusă la fel şi în prezent, mentalitatea colectivă, atitudinile, deprinderile şi obişnuinţele formate pe parcursul mai multor decenii de viaţă politică totalitară neputând încă a fi în locuită. Astfel de probleme emană din practica tranziţiei României spre economia de piaţă şi o democraţie matură care demonstrează că instituţiile, legile, Constituţia, oricât de bine concepute au fost ele, prin ele însele nu sunt suficiente pentru ca statul de drept să devină o realitate sau ca economia de piaţă să fie o sursă de progres şi de bogăţie. Atât timp cât legiferările, practicile guvernamentale, instituţiile create vor rămâne exterioare vieţii practice a majorităţii cetăţenilor, câtă vreme cetăţenii vor fi indiferenţi, apatici la schimbările reformatoare, teoria maioresciană îşi va păstra actualitatea, adică performanţele regimului politic nu vor fi cele aşteptate de societatea civilă. Toate acestea induc importanţa re-socializării politice a cetăţenilor, generalizării culturii politico-civice potrivită realităţilor concrete din România, constituirii unor atitudini politice active, raţionale care antrenează responsabilitatea cetăţeanului de rând. Însă, formarea unei culturi politice a participării la nivelul omului obişnuit este o chestiune de timp, uneori de generaţii; este, în primul rând, un rezultat sigur al pedagogiei politice, al educaţiei civice. Educaţia politică, realizată cu aportul diferitelor instituţii de socializare, poate grăbi procesul de reformă, poate realiza corelaţia necesară între instituţionalizarea politico-juridică şi fondul sufletesc, mentalitatea colectivă, facilitând, astfel, eficienţa funcţionării unui sistem politic democratic.

Bibliografie

1. ALMOND, Gabriel A., SIDNEY, Verba, “Cultura civică”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996

ALMOND, Gabriel A., POWELL, B. G., “Coparative Politics. A Developmental Approach”, Boston, 1966

3. *** “Dicţionar de sociologie”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996

4. DUVERGER, Maurice, “Sociologie de la politique”, PUF, Paris, 1973

5. GOODMAN, Norman, “Introducere în sociologie”, Editura Lider, Bucureşti

6. HUNTINGTON, Samuel P., “Viaţa politică americană”, Humanitas, 1994

7. IOVAN, Marţian, “Valori umane în reflecţia filosofică”, Ed. Multimedia, 1998

8. LE BON, Gustave, “Opiniile şi credinţele”, E.S., Bucureşti, 1995

9. MĂGUREANU, Virgil, “Studii de sociologie politică”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997

10. RADU, Raisa, “Cultura politică”, Ed. Tempus, Bucureşti, 1994

11. SCHIFIRNEŢ, Constantin, Formele fără fond, un brand românesc, Comunicare.ro, Bucureşti, 2007

12. SCHWARTZENBERG, Roger-Gérard, “Statul spectacol”, Bucureşti, 1995

13. VÂSLAN, Călin, “Politologie”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

14. ZĂPÎRŢAN, Liviu, “Repere în ştiinţa politicii”, Editura Fundaţiei “CHEMAREA” IAŞI, 1992


 


[1] Gabriel Almond, Bingham G. Powell, Comparative Politics. A Developmental Approach, Boston, 1966, p.50.

 

[2] Dan Pavel, „Cetăţenii neputincioşi şi cultura lor politică”, „Ziua”, nr. 3651, 17 decembrie 2007

[3] Ioana Paverman, Noi, mass media şi democraţia, Observatorul cultural, nr. 458, 21 ianuarie 2009

 

Wrestling, o privire asupra fenomenului şi semnificaţiei confruntării feminine în ring

Posted in Uncategorized on 10/08/2009 by viapressnet

 

 

        Atunci când în ring se întâlnesc femeile, luptele de wrestling capătă o semnificaţie deosebită. Concurentele se confruntă mai mult verbal, şi în cu totul alt gen decât bărbaţii, iar rolul arbitrului, de asemenea este unul mai blând. Femeile se privesc ochi în ochi, simulând aruncarea flăcări ucigătoare, cu toate că, în realitate, ele nu sunt, totuşi, acele luptătoare sângeroase pe care spectatorii însetaţi de sânge le vor. Evident, putem bănui că în sală se află un public faţă de care feminitatea, în plenitudinea toată ei, este încă plină de secrete, un public suferind de pe urma legăturilor superficiale şi dramelor din mediul familial.

Tentaţia inefabilului feminin  – aşa cum aveau să-l numească poeţii – îi îndeamnă pe tinerii ne-experimentaţi, sau pe maturii blazaţi, să păşească pe un teritoriu menit să le satisfacă fantasmele, printr-un moment de distracţiei intens şi frugal. Pe ring, cu toţii, nu-şi vor găsi decât o transfigurare a propriilor năluciri, ambalate comercial, în oferta unui spectacol  feminin  menit să stoarcă bani din buzunarele amatorilor de senzaţii tari. În cele din urmă, însă, aceştia  nu poartă vina ultimă, noua societate, eliberată de chingile puritanismului, manifestându-se în valenţe nebănuite şi prin instinctele adormite retrezite la viaţă.

       La o asemenea gală, publicul fiind predominant masculin, gesturile femeilor wrestler nu sunt deloc întâmplătoare, ci atent studiate la antrenamente. Înaintea intrării în scenă, ele vor fi minuţios fardate şi machiate, scopul fiind obţinerea unui efect maxim la asistenţă. La fel, costumele lor nu vor fi nici pe departe precum cele purtate de către luptători bărbaţi, acesta din urmă echipament semnificând, de regulă, forţă şi pornire războinică, menite a antrena spectatorii în ritmul ameţitor al furiei şi puterii distrugătoare.

      Femeile wrestler vor purta echipament sexy, în culori care incită simţurile, şi care are calitatea de a lăsa pradă vederii cât mai mult din ceea ce nu ar trebui expus ochiului decât în intimitate. Accesoriile sunt, de multe ori, asemănătoare celor expuse în sexi-shop-uri, destinate bărbaţilor fără de prejudecăţi şi vânătorilor de plăceri extreme.

      Gesturile războinicelor din wrestling diferă tot timpul de cele ale omologilor luptători masculini, la fel şi ţipetele de durere de pe urma loviturilor încasate sau ale aparentelor suferinţe cauzate pe multiple căi. Aceasta pentru că, indiferent de natura episodului de pe scenă, obligatoriu este ca luptătoarele să fie senzuale, provocatoare şi, în ultimă instanţă, excitante. Astfel, sub pretextul satisfacerii şi potolirii pornirilor  animalice, asistenţa masculină din sală este exploatată în toată profunzimea ei conştientă sau inconştientă. În consecinţă, women wrestling oferă, ca un şi un tranchilizant, aproape tot ceea ce spectatorilor le-ar plăcea să vadă.  De aceea, în timpul luptelor, femeile vor cădea tot timpul una cu capul între sânii celeilalte, se vor intersecta între coapse, imitând şi sugerând scene cu simbolică sexuală. Toate acestea fac parte din regulile jocului, în spatele acestora stând un întreg arsenal de tehnici de disimulare, în plasa cărora cad victime din ambele tabere, atât a prestatorilor din ring, cât şi a plătitorilor din sală.   

         Barthes Roland, analiza, la vremea lui, acum câteva zeci de ani, luptele de catch. Semioticianul prezintă scene şi imagini pitoreşti, care, prin analiza minuţioasă a autorului „Mitologiilor”, nu excedează nici zilelor noastre, acestea făcând, încă, deliciul televiziunilor de sport şi marilor ecrane. Unul dintre eroii wrestling, aşa cum este cunoscut el publicului larg, este Hulk Hogan, imortalizat în peliculele anilor 90 şi pe care, cu siguranţă, autorii genului nu l-au dat uitării.

Pe de altă parte, recent a fost lansat filmul „Wrestler”, realizarea cinematografică cu multiple aprecieri şi care, în România, va rula, în premieră, în martie 2009.  Mikey Rourke, actor rămas relativ în umbră în ultima perioadă, remarcat în „9 săptămâni şi jumătate”, alături de Kim Basinger, joacă rolul şi descrie traseul biografic al unui wrestler aflat în ultima fază a activităţii sale. Dacă la început, „Randy the Ram Robinson” – „Berbecul” era preferatul publicului, acum a venit vremea retragerii. Din cauza vieţii dezordonate, „Berbecul”, simbol al încăpăţânării de pe ring, este nevoit să-şi calce pe inimă, recunoscând neîmpăcat apunerea propriei perioade de glorie.

Banii puţini încasaţi din ultima confruntare nu-i mai asigură supravieţuirea, de aceea va lucra, adaptându-se cu dificultate, la  un fast-food. Aici, după o intervenţie de by-pass,  pare să-şi găsească, oarecum şi temporar, un călduţ refugiu. Rourke este aproape convins  că va uita suferinţele masochiste prin care a trecut doar pentru satisfacerea fanilor. Este vorba, nimic mai mult, decât despre  auto-crestarea frunţii cu o lamă de ras ascunsă în bandajul protector de la mâini sau despre smulgerea discretă, în timpul luptei, a capselor încastrate pe corp în vestiar. Efecte sângeroase venite la momentul maxim, adică exact  atunci când publicului trebuie să i se ofere satisfacţia supremă. Tragedia, deznodământul, vine, ca de fiecare dată, la montul în care este mai puţin aşteptat . Chiar dacă medicul l-a avertizat despre pericolul la care îşi expune inima slăbită, Mikey Rourke „Berbecul”, revine în ring şi, pe fondul supra-solicitării, chiar dacă cinematografic sfârşitul este indecis, luptătorul de wrestling se stinge. În urmă rămâne o fiică care nu a mai avut puterea să creadă în iertarea pe care tatăl i-a cerut-o după ani buni în care nu a mai căutat-o, dar şi o iubită dintr-un club de striptease, pe care „Berbecul”, wrestlerul, nu a perceput-o niciodată ca pe o dansatoare decăzută, ci, mai degrabă,  ca pe femeia vieţii lui.                       

 

Bibliografie

  1. 1.       Barthes, Roland. 1977. Mitologii. Iaşi: Institutul European.
  2. 2.       Eco, Umberto. 2003. O teorie a semioticii. Bucureşti: Editura Meridiane.
  3. 3.       Sebeok, Thomas A. 2002. Semnele: o introducere în semiotică.
  4. 4.       Fiske, John, Hartley. 2002. Semnele televiziunii. Iaşi: Institutul European.   
  5. 5.       Rovenţa-Frumuşani, Daniela.1999. Semiotică, societate şi cultură. Iaşi: Institutul European.                                                                   
  6. 6.       Klinkenberg, Jean, Marie, 2004. Iniţiere în semiotica generală. Iaşi: Institutul European.           

Analiza discursului preşedintelui Traian Băsescu la învestirea noului Guvern, pe 22 decembrie 2008

Posted in Uncategorized on 10/08/2009 by viapressnet

 

 

       Dată fiind dimensiunea momentului de învestitură a Cabinetului „Emil Boc” şi faptul că, în condiţii normale, în România, o asemenea manifestare are loc o dată la 4 ani, preşedintele Traian Băsescu şi-a deschis discursul prin a mulţumi tuturor celor prezenţi. Domnia sa se adresează atât miniştrilor care au depus jurământul, cât şi membrilor grupurilor parlamentare, preşedinţilor celor două camere şi reprezentanţilor formaţiunilor politice, aceştia din urmă fiind invitaţi, în premieră în istoria post-revoluţionară a ţării, la o ceremonie de învestire a cabinetului. Dată fiind solemnitatea evenimentului, acesta a fost „patronat spiritual” de către Preafericitul  Daniel, Patriarhul României, cât şi de către reprezentaţii Curţii Constituţionale, garanţii aplicării şi respectării prevederilor actului fundamental în stat: Constituţia. Traian Băsescu le-a adresat şi acestora cuvinte de mulţumire, prezenţa înaltului oficial clerical, precum şi a venerabililor constituţionalişti, venind să întărească atmosfera sobră de proaspăt început de drum. Angajamentul solemn al proaspeţilor miniştri în prezenţa tuturor celor amintiţi şi însăşi a lui Traian Băsescu, din poziţia cea mai în înaltă de şef al statului, s-a dorit o garanţiei în privinţa a ceea ce va urma pe traseul economic, social, financiar, politic şi cultural al naţiunii.   

      Imediat după această introducere, Traian Băsescu a ţinut să „menajeze”, de ceea ce avea să urmeze, pe ultimele dintre personalităţile menţionate  în faţa aspectelor „profanatoare” ale politicului, mai ales că, în ultima perioadă, viaţa politică românească s-a dovedit a fi una destul de zbuciumată şi nu tocmai conformă principiilor aşezate ale Bisericii şi, de asemenea, ale magistraturii. Detaşarea este făcută prin accentuarea faptului că „acesta este un moment al oamenilor politici”, după care, prin accentuarea importanţei noului început, al debutului unui Guvern, rezultat direct al voinţei populare, se trece la necesitatea şi obligaţia acestuia de a promova interesului naţional.

     În intenţia de a atenua dezacordul, exprimat în diverse medii, vizavi de înfiinţarea unei coaliţii stânga-dreapta şi de a-şi pune auditoriului în faţa noii realităţi, una acceptabilă de altfel, întâlnită şi în ţările europene, Traian Băsescu recunoaşte că Guvernul este un „compromis politic”, punând în vedere, însă, că noul Cabinet nu are ca ţintă altceva decât obiectivul suprem, respectiv cel al satisfacerii interesului public. Pe de altă a parte, vorbitorul evidenţiază că şi-a văzut „visul cu ochii”, executivul central fiind concretizarea unui deziderat mai vechi al preşedintelui. Este vorba despre constituirea unui Cabinet susţinut de o majoritate parlamentară importantă, cu al cărei sprijin să poată fi promovate şi aplicate politici esenţiale pentru dezvoltarea ţării.  Tocmai pentru a abate atenţia de la comentatul „Pact pentru România” semnat de PSD şi PD-L, precum şi de la presupusa constituirea a partidului prezidenţial, Traian Băsescu „coboară” deliberat în tradiţia politică post-comunistă, menţionând că, deja, cele două formaţiuni au trecut prin purgatoriul unei perioade de aprigi dispute politice, iar acum, cele două pot pune, fără resentimente, umărul la propăşirea viitoare a ţării. Acum este momentul dezlănţuirii creatoare, „în slujba României”,  a voinţei şi experienţei vârfurilor celor două partide. iar garanţia reuşitei ar sta tocmai în primele alegeri uninominale, al căror rezultat este Cabinetul „Emil Boc”, în toată plenitudinea şi forţa componenţei sale.

      Cu toate că, până la urmă, compromisul un rămâne decât tot compromis, preşedintele României relevă că înţelegerea PSD-PD-L are „preţiosul dar” de a „nu compromite”, venind aproape de la sine, ca o necesitate pe fondul unei guvernări anterioare dezastruoase şi al crizei mondiale grave care  afectează şi economia autohtonă. Consacrat ca şi Guvernul cu cea mai puternică bază parlamentară din epoca post-decembristă,  părintele spiritual al executivului, Traian Băsescu îşi exprimă speranţa ca atribuita-i creaţie va răzbate până la expirarea din 2010 a mandatului. Aici, în discursul său, preşedintele României  aminteşte că, în 2004 a mai girat un Guvern de suflet, pe cel al Alianţei PD-PNL, dar care, ulterior, prin unii membri – care nu sunt deloc ai Partidului Democrat, al cărui lider a fost Traian Băsescu – ci de la PNL(baronii Fenechiu şi Patriciu), l-a dezamăgit profund. Domnul Băsescu, cunoscut prin discursul său spontan şi acid, le-a cerut proaspeţilor depunători ai jurământului să rămână „un Guvern  al României” şi să nu ajungă, precum predecesorii săi, oameni credincioşi unor magnaţi ai economiei sau mogulilor presei(Vîntu).

        Revenind la importanţa angajamentului luat în faţa tuturor celor prezenţi, „stâlpi de nădejde în această guvernare”, şefului statului Traian Băsescu a avansat ideea parteneriatului trilateral Preşedinţie-Guvern-Parlament, lucru care, potrivit oratorului, i-a lipsit mult în ultimii doi ani. Această colaborare este invocată în contextul crizei economico-financiare globale, care, chiar dacă la acea dată nu-şi făcuse simţită prezenţa în forţă,  urmările ei nu vor întârzia să afecteze economia românească, parte integrantă a sistemului economic global. România se bucură, încă, de beneficiile unui sistem bancar solid, întrucât piaţa financiar-bancară autohtonă a trecut printr-un proces de „curăţire” în guvernarea Convenţiei Democrate, adică în legislatura 1996-2000. Problema economiei româneşti ţine, mai degrabă, de inconsistenţa pieţei interne şi celei externe, dar mai ales de intrarea în „contractare” a acestora din cauza regresului mondial. De aceea, noilor miniştri le revine sarcina identificării de soluţii care să prevină prăbuşirea consumului intern şi de creştere a exportului în ţările Uniunii Europene, care, la fel, sunt nevoite să-şi protejeze propriile economii.            

      Prioritatea maximă este, însă, protejarea populaţiei în faţa efectelor acestei iminente crize. Traian Băsescu ştie că marea majoritate a românilor trăieşte în condiţii modeste sau chiar la limita subzistenţei, şi că  tocmai aceasta reprezintă masa covârşitoare a votanţilor. Dl Băsescu, se gândeşte, deja, la alegerile euro-parlamentare din iunie, dar şi la cele prezidenţiale din noiembrie 2009, fiind conştient că un eşec al politicilor Guvernului pe care l-a girat ar aduce doar necazuri partidului prezidenţial PD-L, cât şi noii candidaturi a domniei sale la fotoliului din Cotroceni. Aşa se face că preşedintele nu îi iartă pe actualii favoriţi, cerându-le miniştrilor să nu se lase îmbătaţi de succesul repurtat şi să se culce pe o ureche, „deoarece acesta poate fi momentul prielnic pentru transformarea României în bine”.

       După care, Traian Băsescu abordează frontal frământările din învăţământ, domeniu care, în campania electorală, a fost bombardat cu promisiuni de majorare a salariilor cu 50%, făgăduieli care, în noile condiţii, nu vor mai putea fi satisfăcute. Implicat peste măsură – prin promulgarea legii de creştere a remuneraţiilor – Traian Băsescu le-a pus în vedere miniştrilor că prevederile Pactului pentru educaţie, semnat de toate partidele politice, ar trebui dus la îndeplinire. Reforma pe durata noii guvernări vizează şi sectorul administrativ, unul „îngheţat” la nivelul anilor 60 ai secolului trecut şi marcat de un parat birocratic masiv, costisitor şi cu picioare de lut. Pe acest fond, recomandabilă ar fi, din punct de vedere al preşedintelui, descentralizarea, respectiv autonomia economico-financiară lărgită, precum şi deplasarea deciziei înspre teritoriu, astfel încât comunităţile locale,  atât în învăţământ, cât şi în sănătate, să nu mai stea mereu cu mâinile întinse înspre Bucureşti. Vocaţia de modernizare a noii majorităţi PSD-PD-L constă, astfel,  în posibilitatea de a pune toate motoraşele locale să lucreze în tandem cu motorul central, împreună fiind menite să „ducă la evoluţia pozitivă a României”. În susţinerea preşedintelui Traian Băsescu, vocaţia schimbării şi majoritatea parlamentară ar trebui să se resimtă şi în revederea şi modificarea prevederilor actului suprem al ţării, Constituţia. Este momentul prielnic – constată dl. Băsescu – pentru îndreptarea erorile şi ambiguităţile din Constituţie, mai ales că acest demers are susţinere şi în deciziile Curţii Constituţionale, urmare a diverselor sesizări şi soluţionări  care au scos la iveală incoerenţe în legea fundamentală.   Dat fiind acest ultim an dintre cei 5 ani ai mandatului său, dl. Băsescu se adresează cu rugămintea ca Guvernul recent consfinţit să confirme şi să nu-l „înşele” pe ultima sută de metri.            

       Pe  finalul discursului, dar nu întâmplător, preşedintele Traian Băsescu a lăsat problematica Justiţiei, putere a statului care trebuie privită cu toată seriozitatea. Aici se impune încetarea sustragerii de la rigorile legii a demnitarilor şi parlamentarilor, actele normative trebuind a fi aplicate, fără excepţie, chiar şi în cazul preşedintelui României. Menţionând că toate cele afirmate de către domnia sa sunt doar simple sugestii, şi nu directive, ca pe vremurile de mult apuse, Traian Băsescu s-a referit şi la sistemul de sănătate, în care  este  de acţionat pentru scăderea morbidităţii şi mortalităţii şi creşterea natalităţii.

În încheiere, preşedintele Traian Băsescu insistă pe parteneriatul cu majoritatea parlamentară şi Guvernul, atuul obiectivelor, ţintelor şi dezideratelor stabilite fiind tocmai cele peste 70 de procente, voturi deţinute de Parteneriatul PSD-PD-L în Senat şi Camera Deputaţilor. Domnia sa îşi cere scuze faţă de eşecul tentativei majorităţii Alianţei PD-PNL instalate la conducere în 2004, specificând că românii sunt, acum, „vinovaţi” pentru încrederea acordată la două noi formaţiuni politice în coaliţie „care vor să reformeze ţara”.  

Traian Băsescu le-a spus proaspeţilor miniştri că spectrul acestei importante angajări îi va urmări zi de zi, reiterând faptul că mizează într-un parteneriat cu Cabinetul „Boc” şi Parlamentul României. O asigurare suplimentară vine să infirme zvonurile privind tendinţele de „totalitarism” ale preşedintelui statutului, dl.  Băsescu ţinând să asigure că va respecta autonomia puterilor statului, fiecare dintre acestea trebuind să funcţioneze independent. Implicarea sufletească, încrederea şi speranţa răzbat din viitorul presupus parteneriat cu Guvernul „Emil Boc” şi Parlamentul majoritar PSD-PD-L, Traian Băsescu felicitând şi mulţumind, încă o dată, celor care vor fi responsabili pentru guvernarea ţării în perioada 2008-2012.      

 

Bibliografie:

Pop, Lia, Laza, Ioan, Discurs politic şi comunicare  

Dominique, Maingueneau, Analiza textelor de comunicare; trad. Mariana Şovea; Iaşi, Institutul european, 2007                                              

Semiotic şi persuasiv în reclama la detergentul de rufe Ariel – Noua formulă ProZim 7 cu sistem de protecţie împotriva petelor

Posted in Uncategorized on 09/08/2009 by viapressnet

     Publicitatea este unul din elementele utilizate, de regulă, pentru prezentarea convingătoare a produsului sau serviciului către cumpărător sau utilizator. Publicitatea asigură legătura între produse sau servicii şi oameni. Pentru a fi eficientă, ea trebuie să corespundă produselor şi să fie relevantă pentru oameni, în exprimarea şi susţinerea unui avantaj competitiv.
       În demersul nostru ne-am oprit asupra reclamei la detergentul de rufe Ariel „noua formulă ProZim 7 cu sistem de protecţie împotriva petelor”, produs al  Procter&Gamble. Înfiinţata în anul 1837, Compania Procter&Gamble a început ca o mică afacere de familie ce producea săpun si lumânări în Cincinnati, Ohio, SUA. În prezent, produsele P&G ajung la peste 5 miliarde de consumatori din 140 de tari. În 1992, P&G îşi începe activitatea în România, deschizând primul birou regional cu sediul principal în Bucureşti. În anul următor, primele produse importate sub marca P&G au început sa fie vândute în regiune. Printre ele si detergentul de clasă superioară Ariel. În 1995, P&G cumpăra fabrica din Timişoara şi se lansează pe piaţa produselor pentru îngrijirea părului prin lansarea unor mărci de renume ca Panthene şi Head&Shoulders în România şi Bulgaria. Intrate pe piaţa autohtonă la începutul anilor 90, multinaţionalele din domeniu au privit cu multă atenţie îndeletnicirile casnice ale românilor, pentru a şti să le comunice, mai apoi, brandurile pe limba lor. Ele au aflat astfel ca mulţi dintre consumatori fierb rufele, alţii le înmoaie înainte de spălare timp de câteva ore, iar unii aşează săpunuri pe raft, între rufe, pentru ca acestea sa miroasă mai frumos.  Ariel(Procter&Gamble), Persil(Henkel) si Omo(Unilver) au dus o luptă acerbă pentru a deţine supremaţia pe segmentul maşinilor de spălat ale gospodinelor cu venituri mici. În consecinţă, strategia publicitară a fost construită pe obiective şi mesaje menite să satisfacă cerinţele şi aşteptările unui public consumator în curs de educare şi care poate fi deveni fidel produselor lor.
       Este şi cazul reclamei spuse analizei, care aparţine celei de genul persuasiv. În contextul unei concurenţe acerbe pe piaţa de profil, obiectivul companiei P&G  este de a atrage, a induce preferinţe, dar şi de păstra consumatorii, printr-o nouă propunere Ariel, în varianta  ProZim 7. Reclama a văzut lumina tiparului în Revista „Avantaje”, în primăvara anului 2009, publicaţie specializată pe public feminin, apariţia într-o publicaţie de acest gen oferind demersului publicitar în cauză un grad sporit de autoritate.
      Reclama se întinde pe trei pagini A4, discursul publicitar desfăşurându-se în secvenţe succesive, asimilabile unui videoclip, fiecare dintre acestea fiind progresiv îmbogăţite cu elemente de noutate.
Intertextualitatea este construită începând cu reprezentarea iconică, pe întreaga suprafaţă a fiecăreia dintre cele trei pagini, a unei cămăşi albe. În prima pagină, ocupând centrul imaginii, este prezent, la o dimensiune care atrage privirea,  textul „Rugina nu se mai fixează în ţesătură”. Întrucât informaţia, individual, pare să nu spună nimic, receptorul îşi lărgeşte perspectiva asupra întregii pagini, descoperind imaginea unei cămăşi albe care ocupă întreg spaţiul la dispoziţie şi care se va constitui ca fundal al naraţiunii ce abia începe. Această conexiune fiind deja făcută, cititorul parcurge pagina înspre subsol, unde, cu caractere mult mai mici,  ni se spune că „petele de tip granulat, precum rugina sau fardul, nu se mai fixează în ţesătura de bumbac la fel ca înainte”.  Prezenţa paratextuală vine să aducă date suplimentare la textul de mai sus, pe lângă rugină, în ţesătură(care acum este chiar de bumbac), nu se mai impregnează definitiv nici petele de tip granulat sau fardul de pleoape. Toate acestea se întâmplau, de fapt, „înainte”, ceea ce intrigă şi determină pe destinatarul mesajului să întoarcă pagina, să vadă ce surpriză urmează, respectiv ce se poate întâmpla începând de acum încolo. Curiozitatea nu este pe deplin satisfăcută, dilema dispărând doar parţial în pagina a doua, în care elementul de noutate, şi care sare imediat în ochi, este sigla şi denumirea unuia dintre cei mai cunoscuţi detergenţi  de pe piaţa românească de profil, adică Ariel. Este cunoscut faptul că imaginile impresionează retina ochiului cu prioritate, înaintea semnelor grafice, primele rămânând întipărite o perioadă mai îndelungată în memorie. Pe acest lucru a mizat şi autorul reclamei, plasarea siglei în această zonă corespunzând tendinţei general valabile de a se asocia partea stângă cu maleficul, iar partea dreapta cu beneficul. Prin analogie, în cazul nostru stânga corespunde „murdăriei”, iar dreapta  este asimilată curăţeniei. Întretăierea spaţială a celor trei cercuri din siglă duce cu gândul la un montaj de genul „perpetuum mobile”, la elemente care, prin modul în care sunt proiectate, construite şi asamblate, se vor mişca la infinit unele împrejurul altora. Culoarea elementelor circulare  este un „ever green”, un verde susţinător al vieţii şi simbol al perenităţii. Nuanţa puternică de roşu din denumirea mărcii, precum şi caracterul tipografic ales, sunt menite, de asemenea, să „rănească” ochiul, dar şi să individualizeze detergentul denumit Ariel, care acum se prezintă în noua formulă ProZim 7. Litera „E” se prelungeşte şi se contopeşte în partea inferioară cu litera „L” de la Ariel, pe această extensie fiind înscrisă menţiunea „automat”,  care semnalează că produsul este utilizat doar la maşinile de spălat cu această funcţiunea asigurată. ProZim 7 este scris, la fel, cu caractere dinamice, într-o nuanţă mov puternică, cu care, de obicei, este identificată starea de prospeţime şi curăţenie. Doar litera „O” este la o dimensiune care depăşeşte cadrul, are alura cercurilor spaţiale de menţionate şi este zugrăvită în roşu, precum denumirea detergentului.
        Imediat după acest excurs, cititorul va remarca faptul că sloganul „Rugina nu se mai fixează în ţesătură” coboară aparent fără nicio explicaţie în pagină, lăsând local unui albul imaculat şi în expansiune. Semnificaţia  textului ruginiu a fost constituită apelând la elemente de semiotică plastică, granulele de culoarea oxidului de fier, care gravitau pe orbita literele textului din prima pagină, precum şi caracterele tipografice însele, începând să se dilueze şi  să se „stingă” pe nesimţite. Continuitatea prezenţei în cele două pagini a sloganului „Rugina nu se mai fixează în ţesătură” are menirea de a intriga receptorul şi a-i spori starea de nerăbdare. Acestea sunt accentuate şi de co-prezenţa textului de subsol, „petele de tip granulat, precum rugina sau fardul de pleoape nu se mai fixează în ţesătura de bumbac la fel ca înainte”… Semn că povestea continuă, evident pe pagina a treia.
         În pagina a treia a discursului publicitar analizat, prima constatare este că istoria textului ruginit s-a încheiat, acesta „evaporându-se” cu totul. În schimb, marca şi sigla produsului continuă să zgârie, din aceeaşi poziţie,  aparatul optic al cumpărătorului. Însă, mişcându-se privirea înspre stânga, este momentul să lămurim misterul dispariţiei ruginii, „vinovatul” fiind „primul sistem de protecţie împotriva petelor”.   Textul se află în „capul” discursului narativ din această parte a paginii a treia, grupul nominal „de la”, aflat la capătul acestuia  făcând legătura directă cu Ariel şi înnobilând detergentul prezentat cu nemaiîntâlnite atribute la un produs concurent. Tot din acest text, prin asterisc ( * ) în dreptul „petelor”, cititorul este lămurit, în final, care este noima notei din subsolul paginii, concluzia fiind că tocmai graţie primului sistem de protecţie de la Ariel, „petele de tip granulat, precum rugina sau fardul de pe pleoape, nu se mai fixează în ţesătura de bumbac la fel ca înainte”. Discursul continuă şi se încheie, în josul paginii, cu textul informativ-argumentativ. Ca strategie retorică, acesta din urmă este deschis cu o interogaţie, care, în acelaşi timp, este şi o explicaţie, întrebarea având inclus răspunsul în ea însăşi. Prin modul de formulare a acesteia, consumatorul are impresia că participă la un concurs de tipul „ştii şi câştigi”, fiind mai mult decât tentat să intre în joc.  Aici remarcăm că întrebarea este adresată la persoana întâi: „ştiai că la spălare, fibrele devin aspre, favorizând fixarea petelor în interiorul lor?. Şi asta deoarece, în acest fel, între producător şi potenţialul cumpărător se naşte o relaţie personală, celui din urmă dându-i-se  senzaţia că este parte integrantă a prezentului story. Acesta este şi momentul în care se naşte şi primul „sâmbure” al viitoarei decizii de a achiziţiona produsul oferit atât de generos, însă hotărârea va fi luată doar după parcurgea următoarelor rânduri. Rânduri care prezintă şi soluţia la asprirea firelor de bumbac şi fixarea petelor. Aceasta, este acum, bineînţeles, „noua formulă de la Ariel ProZim 7”, variantă prezentată printr-o înşiruire de argumente etice privind elementele benefice şi performanţele produsului. Pe lângă rugină, cunoscută ca un duşman feroce al albiturilor, Ariel ProZim este eficient chiar şi împotriva cernelii chinezeşti, care, de asemenea,  are reputaţia  de se penetra solid în ţesături şi de a fi aproape neîndepărtat. Dificil este şi fardul de pleoape, a cărui introducere în poveste are natura de a implica, pe lângă ţinta feminină a reclamei, şi un anumit segment masculin purtător de cămăşi albe, adică acela căruia, prietena, iubita ori soţia îi plânge pe umăr, lăsându-şi, astfel,  amprenta „la locul faptei”. Însă, folosind Ariel ProZim, toate acestea nu se vor mai fi „la fel ca înainte”, explicaţia constând în netezirea firelor de bumbac. Netezire care are loc doar în urma „spălării după spălare”, sintagmă care incumbă cumpărătorului convingere că, odată ce va cumpăra, va trebui să repete acest lucru, rămânând fidel produsului.
      În concluzie, reclama la Ariel ProZim 7 ni se prezintă ca un fascinată  înlănţuire narativă, o îmbinare armonioasă şi de reuşită între iconic şi text. Prin modul de concepere şi desfăşurare, naraţiunea stârneşte încă din start curiozitatea destinatarului discursului publicitar. Mai apoi, potenţialul cumpărător este purtat prin labirintul unui ingenios joc persuasiv care, aproape inevitabil, îl va determina, pe acesta din urmă, să se oprească asupra ofertei de nerefuzat a Companiei Procter&Gamble.
     Bibliografie
1.  Corjan, I. C., Semiotica limbajului publicitar. Textul şi imaginea, Editura Universităţii Suceava, Suceava, 2004;
2. Dâncu, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, colecţia Ştiinţe sociale;
3. Petcu, Marian, O istorie ilustrată a publicităţii româneşti, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002;
4. Goddard, Angela, Limbajul publicităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2002, colecţia Collegium, seria Relaţii publice şi publicitate;
5. Lochard, Guy; Boyer, Henry, Comunicarea mediatică, Institutul european, Iaşi, 1998, colecţia Memo, seria Litere – ştiinţe umaniste;
6. Marinescu, Valentina, Efectele comunicării. O perspectivă culturologică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002;

Talk show-ul, „cuvântul pus în imagine”

Posted in Uncategorized on 09/08/2009 by viapressnet

      Potrivit lui Patrick Charadau şi Rodolphe Ghiglione, talk show-ul nu este altceva decât „cuvântul pus în imagine”, o confruntare de idei organizată şi coordonată de un moderator. Talk show-ul este în aşa fel organizat încât să reliefeze conflictul în cadrul temei propuse, lucru obţinut prin lupta de idei, judecăţi de valoare, opinii ş.a. La succesul unei emisiuni de tip talk show concurează  multiple elemente, începând de la generic, organizarea studioului, structura emisiunii, „calitatea” participanţilor, temele abordate şi personalitatea moderatorului. În acest sens, ne-am oprit asupra dezbaterii televizate realizate de Gabriela Vrînceanu Firea, pe 25 mai 2009, la postul de televiziune Antena 3, în cadrul emisiunii Ştirea zilei. 
       Materialele care alcătuiesc corpusul anexat, transcrise sau printate, fac parte din emisiunea înregistrată. Am ales emisiunea jurnalistei Gabriela Vrânceanu Firea, pentru că, în general, ea corespunde noţiunii de talk show, distingându-se prin aceea că moderatorul abordează teme de actualitate, acesta fiind, uneori, provocator cu anumiţi invitaţi. Participanţii sunt aleşi după criteriul competenţei pe care aceştia o au în calitate de oameni politici, sindicalişti, parlamentari, demnitari, şefi de instituţii, jurnalişti, analişti, specialişti în diverse domenii etc.   Dezbatarea se desfăşoară în interiorul campaniei  electorale pentru scrutinul din 7 iunie 2009, în urma căreia vor fi cunoscuţi reprezentanţii României în Parlamentul European de la Bruxelles, motiv pentru care discursul prezent poartă marca politico-electorală.
      Invitaţii sunt vicepreşedintele PD-L, Gheorghe Flutur, şi vicepreşedintele PNL, Norica Nicolai. Aceştia reprezintă o parte a Puterii, adică, Partidul Democrat Liberal, aflat la guvernare cu PSD, dar şi opoziţia, respectiv Partidul Naţional Liberal. Emisiunea este structurată 5 teme centrale de discuţie, fiecare dintre ele fiind individualizată prin titlul afişat în partea de jos a imaginii video, deasupra barei curgătoare de ştiri. Fiecare dintre subiectele abordate sunt acompaniate de imagini video sugestive care, în  fereastra din dreapta, însoţesc pe vorbitorul din fereastra din stânga, dar şi pe acelaşi enunţiator prezentat într-un cadru larg, iar alteori în unul restrâns, funcţie de valenţele discursului. Dispunerea la masa discuţiilor este semi-circulară, participanţii fiind aşezaţi alături, la distanţă relativ apropiată, şi nu faţă în faţă, poziţie care, de regulă, sugerează o declaraţie directă de război. Moderatorul Gabriela Vrînceanu Firea este stă în dreapta oaspeţilor, şi nu între cei doi, plasare care, potrivit principiilor proxemicii, asigură atât o comunicare uşoară, cât şi un control facil al mediatorului asupra interlocutorilor.              
   
      Ca elemente de paratextualitate, se remarcă faptul că în studio predomină nuanţele de albastru, lumina din platou fiind una rece, moderată,  toate menite să imprime dialogului echilibru şi ţinută. Talk show-ul  debutează cu editorialul, acesta fiind, de regulă, o sinteză a principalelor  evenimente ale zilei.
       Dezbaterea are 5 teme, respectiv „Băsescu, Hair stylist la oi”, ”Menajeria de campanie” „Coaliţia problemuţe la pacheţele”, Geoană se joacă cu lopăţele” şi „Candidatura lui Băsescu, da sau nu?”. La constituirea corpusului de discurs am avut în vedere reprezentativitatea textelor, acestea fiind decupate din temele menţionate şi conţinând intervenţiile moderatorului, ale fiecăruia dintre cei doi invitaţi, precum şi a unui corespondent Tv în direct.    
      Cuvântul de bun sosit adresat de gazda talk show-ului este răsplătit de atitudinea jovială şi deschisă a celor doi viitori combatanţi, conformă şi cu principiul de cooperare ce guvernează discursul politic. Acesta se bazează pe faptul că un actor al actului de comunicare trebuie să se conformeze regulilor jocului, aşteptând ca şi partenerii să se plieze pe aceleaşi directive. În virtutea acestui principiu, consacrat de americanul Paul Grice, se presupune că partenerii care împart acelaşi cadru cooperează şi îşi recunosc reciproc drepturile şi îndatoririle. Însă, aşa cum se va vedea, nu de rare ori, în focul confruntărilor, participanţii se „aprind” şi încalcă  „teritoriul” oponentului, „ieşirile” din „decor” fiind frecvente. Alteori, atât „breaking news”, cât şi combatanţii, reuşesc să pună în dificultate chiar şi pe moderator, acesta fiind prins şi între chingile desfăşurătorului de dinainte stabilit şi care conţine jaloane de neîncălcat.
       Prima provocare şi întâiul subiect al dezbaterii este „Băsescu, hair stylist la oi”.   
Gabriela Vrînceanu Firea: „L-aţi întâmpinat pe preşedintele Traian Băsescu într-un mod original. Chiar vă mărturiseam înaintea emisiunii că am fost  – copil fiind – în tabără la Bucşoaia …, nişte imagini deosebite. Am înţeles că aţi scris Bucovina, dumneavoastră aranjând oile într-un anumit fel şi, pe urmă, surpriza, am filmat cu toţii şi am dat la televizor, preşedintele a tuns o oaie. A făcut repetiţii înainte? …, aşa, pentru dezmorţirea discuţiei noastre”.     
Gheorghe Flutur: „Da, a fost o sărbătoare de suflet, ieri, Hora Bucovinei, a doua ediţie. Am avut peste 30.000 de oameni acolo. Sigur, ne-a bucurat că a venit şi preşedintele. Să ştiţi că noi nu ştiam, am aflat sâmbătă seara că vine şi preşedintele. Însă, este un mod de a se distra în Bucovina şi nu e prima dată. Vă amintesc Crăciunul, Paştele în Bucovina. Au fost Sărbători de excepţie. Faptul că s-a scris acolo, este o reclamă în plus.
Pentru Bucovina este nevoie de această reclamă, şi, acolo, la noi, sunt oameni crescători de animale, oameni credincioşi şi care păstrează foarte bine portul şi tradiţia. Nea-m bucurat că am avut oaspeţi. A fost preşedintele României, ministrul Culturii şi Cultelor şi foarte multă lume din zonă. Deci, a fost o întâlnire – zicem noi – foarte plăcută şi de suflet”.  
G.V.F.: „Cu alte cuvinte, candidează sau nu Traian Băsescu?
Gh.F.: „Problema aceasta…, la întrebarea aceasta cred că va răspunde cred că va răspunde domnia sa. Sigur că pluteşte, nu ?, în aer. E o aşteptare. Noi nu dorim să furăm startul şi, cred, nici preşedintele. Acum avem alegerile europarlamentare şi discutăm despre asta. După data de 8 iunie vă asigurăm că vom discuta şi noi, PD-L, şi sunt convins că şi preşedintele”.
G.V.F. : „Dna Nicolai, o campanie electorală pentru euro-parlamentare marcată, de fapt, de un antrenament, să spunem, al candidaţilor pentru prezidenţiale, care merg şi profită de lansarea candidaţilor pe plan local şi mai fac şi ei puţină baie de mulţime, fără excepţie, fie că e vorba de Crin Antonescu, de Traian Băsescu, de Mircea Geoană. Şi Naty Meir şi-a luat purtătoare de cuvânt o fotomodelă – ca să vorbesc ca Mircea Badea: o fotomodeală. Adică nimeni nu stă. Campania este foarte colorată până în prezent”.
Norica Nicolai: „Toată lumea este în campanie”.
Gh.F.: De care?
N.N.:  “…cu oi, cu capre, cu zăpadă, că-s foarte prietenoşi în Bucovina. Am auzit că aţi cărat zăpadă pentru doamna Udrea, acum aţi scris Bucovina cu miei”.
Gh.F.: „Răutăţi, răutăţi…”
N.N.:  „Nu sunt răutăţi, sunt standarde pentru ferma animalelor în care trăim astăzi. Credeţi-mă domnule Flutur, ieri am fost la Scorniceşti şi mă uitam la o casă memorială care este părăsită şi pârjolită şi care a dat un locatar primit la fel de poporul român, dar până în 1989. Nu aş vrea să ne mai întoarcem la acele vremuri. Serios vă spun, o problemă europeană de comportament parcă ar fi una mai puţin veselă”.
      Întrebarea de debut este – aşa cum stă bine oricărui moderator bine „înfipt” – una cu adevărat provocatoare şi se referă la mult mediatizata şi controversata manifestare culturală dedicată urcatului oilor la munte, organizată, pe 24 mai, la Bucşoaia, de Consiliul Judeţean Suceava, al cărui preşedinte este Gheorghe Flutur, vicelider naţional al Partidului Democrat  Liberal. Interogaţia vizează,  într-o notă „jucăuşă”, buclucaşa inscripţionare cu „mioare”, pe coline, a numelui „Bucovinei”, precum şi participarea la acţiune a preşedintelui Traian Băsescu, care a tuns o oaie.
Pentru a nu obtura canalele de comunicare, Gabriel Vrînceanu Firea precizează că întrebarea îşi propune, nici mai mult, nici mai puţin, decât „dezmorţirea discuţiei”. Fără a intra în capcană, Gheorghe Flutur, se înscrie pe latura sentimentală, relevând caracterul de suflet, tradiţie şi relaxare a Horei Bucovinei. În plus, acesta spune că nici măcar nu a ştiut de sosirea şefului statului, menţionând că Traian Băsescu, dar şi ceilalţi oaspeţi de seamă, au fost bineveniţi. La fel, în ceea ce priveşte „scrisul” cu bucluc, nu este, pentru şeful executivului judeţean sucevean, nimic mai mult decât o modalitate de a face reclamă zonei Bucovinei. Scăpându-l pe Gheorghe Flutur printre degete şi pentru a menţine atenţia telespectatorilor,  moderatorul schimbă brusc registrul, apăsând pe pedala candidaturii lui Traian Băsescu pentru un al doilea mandat la alegerile din noiembrie 2009. Dând dovadă de veleităţi de politician, interlocutorul evită şi pasează răspunsul către preşedintele Băsescu, singurul în măsură să ia o decizie, şi aceasta doar după alegerile europarlamentare din 7 iunie. Lucrurile fiind aşa-zis lămurite, Gabriela Vrînceanu Firea se orientează înspre cel de al doilea invitat, Norica Nicolai, chestionând-o asupra împestriţatei campanii electorale pentru Parlamentul European, dar şi a faptului că unii dintre aspiranţii la fotoliul din Cotroceni profită de aceasta pentru a face, ei însăşi, câte o „baie de mulţime”. Răspunzând că toată lumea este în campanie şi acuzând întâlnirile cu zăpadă pentru ministrul Turismului Elena Udrea şi cu oi pentru Traian Băsescu, vicepreşedintele PNL provoacă primul conflict, fiind întreruptă de  Gheorghe Flutur, care reclamă proferarea de „răutăţi”. Voind să demonteze această catalogare, Norica Nicolai devine acidă, comparând primirea lui Băsescu cu cele de tristă amintire, de dinainte de 1989. Replicile ferme încing terenul confruntării care urmează, moderatorul trecând la următoarele subiecte.                                                
      Unul dintre acestea este „Menajeria de campanie”.
Ora 20:11, G.V.F: „De ce credeţi că v-a făcut, pe liberali, domnul Stolojan, lăcuste.  A fost colegul dumneavoastră de partid. Aţi împărţit şi răul şi binele?
N.N.: „Probabil dumnealui gândeşte tot ca într-o menajerie şi nu găseşte alţi termeni,  deşi are un stagiu destul de semnificativ, de doi ani, la Bruxelles. Alţi termeni, alt limbaj să utilizeze. Când faci pe cineva lăcustă, ar trebui să şi explici, de ce lăcustă? Şi, uneori, lăcustele sunt bune. Cel puţin aşa ştiu eu  de la biologie. Dar, cred că, din lipsă de proiect, din lipsă de responsabilitate şi, nu în cele din urmă, din lipsă de bun simţ, în clasa politică românească se întâmplă ceva. Limbajul de zoologie face carieră, şi, bineînţeles, precaritatea de comportament”.
G.V.F.: „Nu credeţi, totuşi, că a exagerat domnul Antonescu spunând că domnul Stolojan este o ruşine pentru PD-L şi pentru politică?
 
N.N.: „Într-un fel da”.        
G.V.F. : „Aici sunteţi, să spunem, îndreptăţiţi să vă exprimaţi, dar în politică?
N.N.: “Şi aici, dar şi în politică, pentru că lipsa de demnitate este jenantă pentru un bărbat. Hai, că femeilor li se mai întâmplă să păţească lucruri din astea, dar bărbaţilor nu. Şi domnul Stolojan a recidivat a doua oară când şi-a asumat un proiect pentru România şi nu a fost capabil să-l ducă la capăt. Primul, cu jalea şi plânsul, este de notorietate publică. Al doilea, m-aş fi aşteptat să fie un prim ministru care, în sfârşit, după 18-19 ani, să dovedească că poate ceva. Dar,  a trebuit, din nou, să facă pasul înapoi, şi să-l lase pe Emil Boc. Cred că ar fi fost mai bun Theodor Stolojan. PD-L a ratat a doua şansă a domnului Stolojan să dovedească că este o prezenţă semnificativă în România”.
GV.F. : „Domnul Flutur este pregătit să vă răspundă”. 
N.N. : ”A fost un personaj care se retrage la ordin şi apare înapoi”.      
G.V.F.: „Au fost mai multe idei pe care le-a lansat dna Nicolai, vă rog să răspundeţi”.
Gh.F.: „În seara asta, înainte de începerea emisiunii, discutam aşa: spor la combătut. Combatem! Doamna Norica Nicolai…”
G.V. F.: „Să combatem bine!
GH.F.: „Să combatem bine! Doamna Norica Nicolai candidează….”
N.N. : „Nu domnule Flutur. Şi dacă, candidez şi dacă nu candidez, la fel pot răspunde”.
 Gh.F.: „Vă rog să mă lăsaţi să…”
N.N.: „Vă las cu mult drag”.
Gh.F.: […] „A doua problemă este legată de politic şi de atacurile la Theodor Stolojan. Am fost în aceeaşi echipă, nu?. Eu vreau să aduc aminte – şi eu am fost vicepreşedinte cu probleme organizatorice – a fost o perioadă foarte grea. Şi mergeam cu doamna Norica Nicolai prin teritoriu. Theodor Stolojan a fost o locomotivă şi a rămas  un om onest, un om foarte sincer, un om simplu, bine pregătit, care tot timpul a muncit şi adus partidul ăsta, el cu gândirea lui, la 20 de procente. Şi, aici, martor este un electorat întreg şi ştim cât a alergat Theodor Stolojan şi echipa noastră prin teritoriu. A veni, acum, să spunem de ruşinea politicii, sigur că este, din nou, o răutate. PNL, cu un nou preşedinte, e în campanie, au început prezidenţialele înainte de vreme. E treaba dumnealor.”
Pe măsură ce se înaintează înspre mijlocul dezbaterii, intriga capătă în consistenţă, Norica Nicolai trebuind să explice de ce liberalii au fost făcuţi „lăcuste” de către vicepreşedintele PD-L, Theodor Stolojan. Nicolai nu ezită să arunce cuvinte grele asupra lui Stolojan, atribuindu-i un limbaj de „menajerie”, în ciuda faptului că acesta a petrecut ceva timp pe la „înalta poartă” de la Bruxelles. Vicepreşedintele PNL plusează, extinzând anatema asupra întregii clase politice, „limbajul de menajerie” şi comportamentul reprobabil făcând carieră în rândurile acesteia din urmă. Este punctul, în care dialogul se precipită, Nicolai intervenind, întrerupând şi vorbind, în mod repetat, în acelaşi timp cu moderatorul şi oponentul Gheorghe Flutur.  Norica Nicolai continuă atacul la Stolojan enumerând momentele în care, „din lipsă de demnitate”, în 2004, a  renunţat la preşedinţie în favoarea lui Traian Băsescu, iar la finele lui 2008, cedând şefia Guvernului lui Emil Boc. Enumerările şi exemplele în cauză dau discursului consistenţă politică, mai ales în condiţiile în care aceste precizări vin din partea unui lider al opoziţiei, căruia îi stă bine să fie pe mereu metereze şi să combată neîntrerupt. G.V.F. îi lansează lui Gheorghe Flutur, provocarea de a răspunde, prilej cu care vicepreşedintele PD-L dă în vileag „chichiţe” din culisele emisiunii, precum îndemnul la combativitate făcut de gazdele interlocutorilor înainte de începerea acesteia. Încercând să răspundă întrebării moderatorului, Gh. Flutur este „jenat” de două intervenţii peste rând ale Noricăi Nicolai. Chiar dacă aceasta din urmă poate fi bănuită de lipsă de politeţe şi de nerespectarea regulilor dialogului, astfel de replici sunt „sarea şi piperul” dezbaterilor politice televizate. Cel puţin aşa se constată în ultima perioadă, în care polemica face deliciul publicului amator şi, de asemenea, rating televiziunilor care găzduiesc talk show-uri de gen. Lăsându-i-se răgazul să se exprime, Gheorghe Flutur pare să adopte o strategie discursivă de colaborare, de oarecare împăcare, spunând că e treaba celor de la PNL că au început, înainte de vreme, campania electorală pentru cucerirea fotoliului de la Cotroceni şi că ies „la înaintare” într-un asemenea hal. Totuşi, dl Flutur, nu ezită  să ridice garda şi să-şi apere colegul de partid. Însă, evocarea calităţilor lui Theodor Stolojan, multe şi la superlativ,  aproape că seamănă cu un elogiu adus acestuia. Atitudinea este de natură să ducă cu gândul la solidaritate, dar şi la subiectivitate ridicată, lucru nu ar cădea tocmai bine la public.              
Un alt subiect este „Coaliţia problemuţe la pacheţele” (ora:20:24).
GVF: „Vă simţiţi dezavantajaţi în campanie pentru că PSD şi PD-L, fiind la guvernare, au foarte multe proiecte care, aşa cum spune domnul Flutur, sunt normale, dar unele dintre ele pot fi catalogate ca mici impulsuri electorale? Dar, într-adevăr, România trebuie să meargă înainte, indiferent că e PD-L la guvernare, că e coaliţia PSD-PD-L”.
N.N.(peste G.V.F): „Asta este o altă a chestiune. Important este cum merge înainte şi ce înseamnă înainte pentru fiecare român. Sigur, o parte dintre  ele sunt proiecte care pot fi benefice, cu condiţia să fie bine gestionate. O parte dintre le au o conotaţie electorală şi nu aş vrea să cred că sunt abandonate imediat după alegeri, indiferent de scor. Domnule Flutur, competenţa n-are vârstă în sectorul privat. Dacă veţi considera că este nevoie de competenţă fără perioadă de stagiatură în administraţia publică, modificaţi! E o decizie bună, o poziţie bună, opoziţia o salută. Dar, în chestiunea care vizează locuinţele, ar fi de luat în calcul o sugestie, cum am face-o noi. Să nu cumpăraţi locuinţe cu 60.000 de euro de la domnii care şi-au luat credite şi au făcut afaceri în domeniul imobiliar. Faceţi green-field domnule Flutur, construiţi acum!. Că numai aşa veţi da locuri de muncă! […] E o sugestie pe care v-o facem. Sunt locuri în ţara asta…, eu am fost în multe locuri în perioada în perioada asta şi m-am uitat ce se întâmplă. Nu au case micile orăşele…, ar mai fi ceva de muncă. Construiţi acolo unde este nevoie, nu în zonele rezidenţiale”.
Gh.F.: „Sigur, nu respingem ideile bune, constructive. Trebuie să vedem de ce nu le-aţi făcut la timp?    
N.N.: „Dar, vreo doi ani şi jumătate am fost împreună. De ce nu le-aţi făcut la timp domnule Flutur?”.
Gh.F.: „Eu mă întreb, pentru că fost o perioadă când se putea face multe lucruri. O parte s-au făcut, dar, ne-aţi dat un sfat legat de casă. Şi, aici, vreau să vă reamintesc programul nostru prima casă”[…].                  
     Din nou Norica Nicolai pătrunde pe teritoriul moderatorului, incomodând-o pe Gabriela Vrînceanu Firea pe parcursul adresării întrebării. Pe de altă parte, discursul vicepreşedintelui PNL devine imperativ, Nicolai adresându-se în mod direct lui Gheorghe Flutur, deşi, de regulă, răspunsul trebuie dat celor din faţa televizoarelor. Aceasta, într-o atitudine de bunăvoinţă, se doreşte a fi sfătuitoare cu partenerul de discuţie, dând sugestii „gratis” în ceea ce priveşte folosirea banilor din Programul „Prima Casă”. Într-o fază iniţială, Gheorghe Flutur îi acordă oponentului circumstanţe atenuante şi prezumţia de nevinovăţie spunând că este receptiv la ideile constructive. De multe ori, oamenii politici dau senzaţia de colaborare, de adoptare a opiniei interlocutorului.  Însă, aceasta nu se dovedeşte a fi decât o mică stratagemă, folosită ca start pentru un nou contraatac. Ceea ce face şi Flutur, punându-i în vedere Nicolai că lucrurile imputate puteau fi făcute în perioada în care PNL era la Guvernare.                    
      Abordând subiectul sub genericul „Candidatura lui Băsescu, da sau nu?”, în emisiune are loc şi o intervenţie în direct, pe această temă, a reporterului de la Palatul Parlamentului, „artificiu”, la care se apelează nu de puţine ori în emisiunile de tip talk show.   
Ora 20:30, G.V.F.: „Dar, acum avem veşti în legătură cu întâlnirea dintre Traian Băsescu şi parlamentarii PD-L. Suntem în direct cu Iosif Buble. Iosif, bună seara. Ce se întâmplă acum?
Iosif Buble: “Deocamdată, de o oră şi jumătate, vorbeşte preşedintele cu aleşii PD-L. Din sală răzbat, din ce în ce mai des, aplauze din partea aleşilor la adresa lui Traian Băsescu. […]Preşedintele nu le-a spus clar dacă va candida sau nu, îi lasă în suspans”.
Aceste intervenţii pot fi revelatoare din punct de vedere al consistenţei şi succesului dezbaterii, întregind senzaţia de plenitudine şi satisfacţie la public.
      Tot din această ultimă perspectivă, în emisiunile Gabrielei Vrânceanu Firea se remarcă „momentele vesele”, ca în exemplul de mai jos.
  Ora:20:32, G.V.F.: „Pentru a epuiza subiectul legat de campania electorală colorată din acest week-end, acum am văzut că  pe oaie o chema Gabriela, aia de o tundea preşedintele. Dar să vedem imaginile”.
Gh.F. : „Eu nu am ştiut(râzând)”.
G.V.F.:  „Foarte urât să tundă oaia Gabriela. S-o fi lăsat aşa, pletoasă”. 
Imaginile evocate de moderator se constituie într-un mixaj video de pamflet, satiric sau caricatural, şi acest demers cucerind tot mai mult teren în talk show-uri                   
       Încheierea emisiunii se face pe subiectul “Stolojan: Liberalii ca <lăcustele>”. Discuţiile sunt întrerupte de pauza publicitară şi pentru că acestea se apropie de final, moderatorul intră în criză de timp. Mai ales că pe ultimele minute se anunţă şi o declaraţie de presă a preşedintelui Traian Băsescu. La reluare, Gabriela Vrînceanu Firea face o scurtă prezentare a titlurilor din săptămânalul „Financiarul” şi cotidianul „Jurnalul naţional”, revistă a presei care avea loc, de regulă, chiar la punctul terminus, demers  după care revine, propunând avansarea concluziilor.  
Ora 20:53,  G.V.F.: „Ne întoarcem la discuţia noastră, vedem şi imaginile de la Parlament. Doamna Nicolai…, discuţia cu <lăcustele> şi domnul Flutur, o concluzie pentru această seară”. 
N.N.: „A încercat dl Stolojan o licenţă poetică. Nu-i iese, pentru că, de regulă, este arid şi în limbaj, şi în gândire, şi în comportament. Ar fi trebuit să demonstreze dacă lăcustele au mâncat ceva din bugetul propriu, spre propria lor bunăstare, dar nu a făcut-o. Doar acuză, dar fără să dovedească, ceea ce este standard”(întreruptă de către moderator).    
G.V.F.: „Domnule Flutur, o concluzie, pentru că iese domnul Băsescu la declaraţie”.
Gh.F.: „S-au cheltuit bani care nu trebuiau să se cheltuiască în aceste direcţii”.(întrerupt de către moderator).
G.V.F.: „Haideţi să-l ascultăm pe preşedintele Băsescu şi revenim”.
Gh.F. : „PD-L are cea mai bună listă. (întrerupt de imaginile cu declaraţia preşedintelui Traian Băsescu)”.
      De observat este că intervenţiile de tip breaking news cântăresc foarte mult în economia emisiunilor, spaţiul ocupat de acestea lăsând mediatorului, dar şi spectatorilor, o impresie de neîmplinire. De remarcat este, la fel, că unii interlocutori nu se lasă deloc bătuţi, profitând de fiecare secondă. Precum Gheorghe Flutur, care chiar înainte de tragerea cortinei, a reuşit să lanseze un mesaj electoral  de necenzurat, precum că „PD-L are cea mai bună listă”.
    În concluzie, talk show-ul poate fi definit ca un tip special de dezbatere, finalitatea sa fiind atât disecarea şi înţelegerea unei teme, cât şi spectacolul. Organizarea unei emisiuni de tip talk show  este, de obicei, orientată înspre dramatizare, în scenă punându-se o „dezordine” socială. Fără dialog, cooperarea discursivă nu poate avea loc, iar fără importante accente polemice, o dezbatere este fadă.         

Bibliografie
1. Rovenţa Frumuşani, Daniela, Analiza discursului, Bucureşti, Editura Tritonic,  2004.
2. Maigueneau, Dominique, Analiza textelor de comunicare, Iaşi, Institutul European, 2007.
3. Charadau, Patrick; Ghiglione, Rodolphe, Talk shouw-ul, Despre libertatea cuvântului ca mit, Bucureşti, Polirom, 2005.
4. Coroi, Ioana Crina, Approche des marques posturo.mimo-gestuelles dans le discours politique, ANADISS, nr. 1/aprilie2006, Suceava, Editura Universităţii, 2006

Didactica şi mass media

Posted in Uncategorized on 09/08/2009 by viapressnet

 Abordarea raportului dintre didactică şi mass media, dintre statutul cadrului didactic şi jurnalistului, este o chestiune delicată şi apare pe fondul inter-disciplinarităţii pe care a presupune majoritatea domeniilor cunoaşterii. Ne-am propus să trecem în revistă câteva dintre punctele în care activitatea didactică şi cea jurnalistică se intersectează, fără a avea însă pretenţia unui demers strict ştiinţific, exhaustiv.
       Comunicarea şi educarea sunt elemente inerente atât discursului didactic, cât şi celui mediatic. Potrivit  conf. universitar dr. Ionel Corjan, comunicarea este un proces de transmitere şi receptare, produs al intenţionalităţii unui enunţiator şi a unui receptor, un schimb de informaţii bazat pe relaţii inter-personale, urmare a unui act concret,  sau printr-o formă materială: comunicare scrisă, verbală sau non-verbală. Comunicarea este explicată prin modelul codului: un emiţător codifică un mesaj, într-un limbaj specific, iar un receptor decodifică mesajul, între cei doi impunându-se un canal de comunicare. Atât în demersul didactic, cât şi în cel mediatic, este valabilă schema de comunicare a mesajelor verbale a lui Roman Jakobson. În procesul de comunicare, pe traseul emiţător-canal-cod-mesaj-referent-receptor intervin funcţiile lingvistice ale mesajului. Este vorba despre funcţiile emotivă, centrată pe emiţător; fatică(pe canalul de transmisie); metalingvistică(pe cod); poetică(pe mesaj); referenţială(pe context) şi funcţia conativă, centrată pe destinatar.
       Prin orientarea către audienţe largi, prin mesajele transmise public şi în cadrul organizat, discursul mediatic, la fel ca şi cel didactic, pot fi privite din privite din perspectiva comunicării în masă. Utilizând acest model elementar,  în ambele cazuri se operează cu actanţii comunicatori, mesajul transmis, canalul de difuzare şi receptorii. Bineînţeles, la nivelul celor două discursuri apar şi diferenţe. În opinia noastră, dacă prin raportul său cu destinatarii jurnalistul poate fi asimilat profesorului, receptorii mesajului didactic şcolar reprezintă o categorie distinctă, înglobată, totuşi, inevitabil, în cea a ţintelor mass media. La fel, în ambele domenii canalele de şi mijloacele comunicare, începând de la cele pe suport de hârtie şi până la cele electronice, tind să se suprapună. Bineînţeles, în actul educaţional de tip didactic discursul este mai strict supus controlului şi rigurozităţii. În consecinţă, mesajele cu caracter educativ se vor regăsi pe larg în mass media, în timp ce în unităţile şcolare nu va fi reprezentată, în aceeaşi măsură, latura de divertisment, intens promovată de mijloacele audio-vizuale.
În media, receptorii se regăsesc în cadrul unei mulţimi eterogene din punct de vedere economic, social, cultural, lingvistic şi religios, în învăţământ omogenitatea putând fi identificată prin prezenţa doar a anumitor grupe de vârstă. Însă – credem noi – nici măcar la acest din urmă capitol nu se poate face o delimitare strictă, dată fiind organizarea învăţământului pe niveluri: preşcolar, primar, gimnazial, liceal, universitar etc. De asemenea, în ultima perioadă se remarcă o intensificare a procesului de pregătire continuă, numărul destinatarilor discursului didactic fiind în continuă creştere. Însă, important, aici, este accentul pus de prof. univ. dr. Vasile Dospinescu, conform căruia „didactica, în ipostaza de discurs didactic, oferă imaginea unei întreprinderi în care sunt reinvestite cunoştinţe construite în altă parte, cunoştinţe care nu pot fi <consumate> de publicul larg decât după ce au fost reciclate, recondiţionate, într-un sens reambalate, etichetate, cu termen de garanţie a calităţii şi a duratei folosirii”. 
       Trecând la funcţiile, rolurile şi efectele mass media şi didacticii, se poate constata, de asemenea, împletirea celor ale presei cu cele aferente actului şcolar. Funcţiile domeniilor amintite se regăsesc în consecinţele pe care le au pe termen lung, efectele constând în provocarea şi influenţarea anumitor rezultate, în timp ce rolul acestora rezidă în misiunea specifică. Prin misiunea lor, mass media influenţează gândirea, atitudinea şi comportamentul publicului, regăsindu-se în informarea şi educarea destinatarilor.
       Limbajul educaţional este o formǎ specificǎ a limbajului natural, ,,un sistem de semne lingvistice sau non-lingvistice care, în manifestarea unei relaţii de comunicare, determinǎ schimbări în sfera personalităţii receptorului, acestea putând fi cognitive, atitudinale, acţionale sau  afective. Discursul didactic este definit ca  fiind ansamblul proceselor prin care se efectuează schimbul de semnificaţii între profesor şi elevii aflaţi într-o anumita situaţie educativă. Putem vorbi despre discursul didactic  ca reprezentând o acţiune întreprinsă cu scopul de a provoca schimbări la nivelul personalităţii şcolarului. Comunicarea didactică are mai multe caracteristici, care o deosebesc de alte forme ale comunicării inter-umane. Aceasta se desfăşoară între doi sau mai mulţi agenţi, respectiv profesori şi elevi, având ca scop comun instruirea acestora, folosind comunicarea verbală, scrisă, non-verbală para-verbală şi vizuală, dar mai ales forma combinată; mesajul didactic este conceput, selecţionat, organizat şi structurat logic de către profesor, pe baza unor obiective didactice precise, prevăzute în programele şcolare; stilul didactic al comunicării este determinat de concepţia didactică a profesorului şi de structura lui psihică; mesajul didactic are o dimensiune explicativ-demonstrativă şi este transmis elevilor folosind strategii didactice; comunicarea se reglează şi autoreglează înlocuind blocajele care pot apare pe parcurs. De asemenea, la nivelul discursului didactic remarcăm, printre altele,  funcţia informativă, de transmitere a mesajului didactic şi educativ; funcţia formativă, de stimulare a gândirii şi imaginaţiei elevilor şi funcţia educativă, de transmitere a influenţelor educaţionale.
        Pe de altă parte, publicul ţintă al mass media reclamă un tip diferit de discurs, aşteptând să fie făcut martor la eveniment şi, mai ales, să înţeleagă facil şi să ajungă singur la concluzii. Evident, important este şi stilul jurnalistic, pentru că, în definitiv, cititorul ziarului, fie şi unul provenind din rândul elitelor, nu se aşteaptă să fie trimis la dicţionarele specializate. Aceasta deoarece un text de presă este citit în mijlocul de transport în comun, pe stradă străzii ori la o cafea. Chiar şi aşa, cititorul trebuie captat şi implicat, acesta fiind şi unul dintre rolurile cele mai bine evidenţiate ale media. Fiind în slujba realităţii şi a publicului, dar şi sub presiunea spaţiu şi timpului, a unor receptori diverşi,  discursul jurnalistic este obligat la concizie, varietate, accesibilitate, claritate, şi acurateţe.  Deşi textele didactice diferă prin domeniu şi terminologie, dar au cu cele mediatice o serie de puncte comune şi de strategii comunicative.
       Putem menţiona aici procedeele discursive didactice, care se regăsesc voluntar sau mai puţin premeditat în mai toate speciile genului jurnalistic. Urmărind să transmită cunoştinţe, să dezvolte priceperi şi deprinderi, conform obiectivelor specifice disciplinei predate, profesorul se vede recurge la anumite procedee de ordin discursiv, acesta având menirea de a  facilita înţelegerea, învăţarea şi adeziunea din partea elevului. Este vorba, printre altele, despre explicaţie, definiţie, clasificare, diviziune,  demonstraţie, argumentare şi analogie. Explicaţia este un element esenţial al discursului didactic, căci ea constituie pentru profesor un instrument metodologic cu un deosebit potenţial, iar pentru elevi suportul şi mijlocul cunoaşterii. Explicarea constituie o încercare de clarificare, definire a unui concept, descriere a unei stări de lucruri sau de realizare a unor generalizări. Definiţia are o valoare metodologică deosebită în cadrul procesului de instruire, prin intermediul său fiind posibil accesul la noţiunile specifice diferitelor domenii ale cunoaşterii.
Definiţia reprezintă un important instrument de cunoaştere şi de comunicare inter-umană.  Clasificarea este un procedeu prin care noţiuni mai puţin generale sunt grupate, pe baza anumitor note din conţinutul lor, în noţiuni mai generale. Clasificării îi corespunde procesul raţional de formare a mulţimilor, adică reunirea obiectelor individuale în clase de obiecte, a claselor de obiecte în clase de clase de obiecte şi aşa mai departe. Diviziunea este operaţia inversă clasificării, cu care se completează reciproc. Altfel spus, gândirea parcurge un drum în sens invers, respectiv de la noţiuni generale spre noţiuni din ce în ce mai puţin generale. Deosebit de importantă pentru orice demers de cunoaştere şi comunicare este problematica întemeierii susţinerilor. Profesorul ar putea impune cunoştinţe, valori, norme, modele, dispoziţii obligatorii prin constrângere, invocând autoritatea sa, poziţia de care se bucură prin statut sau experienţa mult mai bogată decât cea a elevilor. În astfel de situaţii se face apel la puterea pe care o are profesorul asupra elevului, ascendent pe care îl poate folosi pentru a induce un anumit comportament învăţăcelului. Demonstraţia oferă certitudinea în virtutea căreia o idee este acceptată. În virtutea caracteristicilor sale esenţiale, demonstraţia este explicită(evidenţiază adevărul), consistentă(tezele nu se neagă una pe cealaltă) şi completă (nu se mai poate adăuga o teză fără a se ajunge la inconsistenţă). În schimb, argumentarea stă sub semnul dimensiunii polemice a discursului, ceea ce înseamnă că nu este în mod necesar consistentă. Dacă demonstraţia relevă ceea ce este în întregime cunoaşterea certă, argumentarea propune opinii posibil de admis, o perspectivă, un punct de vedere asupra subiectului discutat.
       Orice cadru didactic are un rol important în formarea profesională a elevilor. Informaţiile ce urmează a fi transmise acestora capătă valenţe educative numai în urma preluării şi prelucrării lor de către dascăl. Acesta are datoria de a ridica standardul valorilor culturale şi morale ale elevilor şi, implicit, al societăţii. Atitudinea faţa de muncă este un aspect care ţine de educaţia profesională a omului, cât şi o componentă a educaţiei etice acestuia. Profesorul nu este doar o sursă de informaţie, ci şi cel care stabileşte o relaţie umană cu clasa de elevi. Cultura profesională, capacitatea de a se raporta continuu la elevi, umanismul, obiectivitatea, dreptatea, principialitatea, curajul, corectitudinea, conştiinţa responsabilităţii sunt câteva dintre calităţile pe care un cadru didactic trebuie să le aibă pentru a putea stabili o relaţie socio–afectivă cu elevii.
Pe baza acesteia din urmă apar şi se dezvoltă, la viitorii absolvenţi, acele sentimente care dirijează, în mare măsură, conduita. Pentru a face educaţie morală, un cadru didactic trebuie să fie el însuşi un model de conduită. Nu se poate discuta despre principialitate, dreptate, umanism si corectitudine, atâta timp cât dascălul face discriminări şi nu este obiectiv.  O bună cunoaştere a elevilor şi o comportare exemplară a dascălului, asigură un optim al relaţiei socio-afective dintre aceştia, raport care are ca efect stimularea procesului instructiv-educativ.
Statutul jurnalistului, adoptat de Convenţia Organizaţiilor de Media, la Sinaia, în perioada 9 – 11 iulie 2004, prevede că profesiunea de jurnalist este liberă si independentă, în concordanţă cu principiile dreptului la liberă exprimare şi ale dreptului la informare, enunţate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de Constituţia României, precum şi de Codul Deontologic al Jurnalistului. Potrivit statutului, jurnalist este acea persoană care exercită dreptul inviolabil la libera exprimare şi a cărei principală sursă de venituri este obţinută din realizarea de produse jurnalistice, fie ca angajat, fie independent, indiferent de domeniul mass media în care lucrează. Rolul, conduita profesională, drepturile şi obligaţiile jurnalistului sunt prevăzute în Codul Deontologic al Jurnalistului. Conform acestuia din urmă, jurnalistul este dator sa exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea dreptului publicului de a fi informat. Jurnalistul se bucură de o protecţie sporită în exercitarea acestui drept datorită rolului vital, de apărător al valorilor democratice, pe care presa îl îndeplineşte în societate. Jurnalistul este dator să caute, să respecte şi să comunice faptele, aşa cum acestea pot fi cunoscute prin verificări rezonabile, în virtutea dreptului publicului de a fi informat. Jurnalistul este dator să exprime opinii pe o baza factuală. În relatarea faptelor şi opiniilor, jurnalistul va acţiona cu bună credinţă.                                                                           Jurnalistul este dator să semnaleze neglijenţa, injustiţia şi abuzul de orice fel. În demersul său de a informa publicul, jurnalistul este dator să reflecte societatea în ansamblul şi diversitatea ei, acordând acces în presă şi opiniilor minoritare şi individuale. Codul deontologic la jurnalistului mai prevede că publicul are dreptul să cunoască nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care ofensează, şochează sau deranjează.
Conform Codului, acestea sunt cerinţe ale pluralismului, toleranţei si spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică.
În concluzie, atât discursul didactic, cât şi cel mediatic, au o poziţie bine stabilită în ceea ce priveşte educarea, determinarea unei atitudini şi provocarea schimbărilor comportamentale la receptori.                      

 

Bibiliografie:

 

1. Dospinescu, Vasile, Semiotică şi discurs didactic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.
2. Corjan, I.C., Mass media şi publicitate, Editura Universităţii, Suceava, 2004.
3. Sălăvăstru, Cornel, Logică şi limbaj în educaţie, E.D.P., Bucureşti, 1994.
4. Barliba, C., M., Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
5. Dumitru, Ion, Ungureanu, Cornel, Pedagogie şi elemente de psihologia educaţiei, Cartea Universitară, Bucureşti, 2005.
6. Albulescu, Ion, Procedee discursive didactice.